Arta scriitorului de a ieşi curat din latrină

Nimic nu depăşeşte arta scriitorilor români (atâta cât sunt ei, şi nu atât cât se consideră), y compris a acelora care “rezidează” la Cluj, de a fi foşgăit prin latrinele scriitoriceşti ale comunismului şi a ieşi acum de acolo proaspeţi, curaţi, bine mirositori, de parcă nu ei au fost, tot timpul când Ceauşescu a condus ţărişoara, cei care au lins şi şi-au văzut doar de “operă”, fără crâcnire...

După ce am citit cartea lui Adrian Marino, bucuros că în sfârşit cineva, o personalitate a culturii (nu nişte “scârţa-scârţa pe hârtie”, fără de care literatura României nici măcar n-ar fi tuşit!), a pus punctul pe “i”, arătând adevărul despre aşa-zişii “mari” scriitori fără pic de conştiinţă, lingăi, dornici de parvenire, de glorie şi de celebritatea câştigată în gaşcă, am crezut că măcar din decenţă aceşti domni şi doamne vor tăcea ruşinaţi. Eroare!

 

Nu numai că “geniile” scriitoriceşti nu s-au ascuns, ruşinate în dosul mesei de scris, ca măcar în acest fel să arate că au o brumă de talent; în nimicnicia lor au hotărât să-l pedepsească post-mortem pe marele savant, care a îndrăznit să le facă, în recent apărutul jurnal, portretul, oripilant prin adevărul judecăţilor de valoare, într-o notă de mare fidelitate. Astfel, săptămâna trecută, filiala clujeană a Uniunii Scriitorilor a hotărât să “analizeze” această carte imensă prin chiar punerea la punct pe care o poate face doar adevărul asupra unei epoci şi a aşa-zişilor scriitori (dar nu numai) care i-au marcat trecerea. Sigur, nu m-am aşteptat ca marii “corifei” clujeni să recunoască faptul că Adrian Marino a avut dreptate catalogându-i aşa după cum au fost şi au meritat.

 

Dar ceea ce m-a scârbit, de-a dreptul, a fost faptul că în luările lor de cuvânt aceştia nu numai că nu şi-au pus - aşa cum s-ar fi cuvenit - cenuşă în cap, ci chiar au iniţiat, la adresa marelui cărturar european, singurul, probabil pe care l-am avut, atacuri de o mârlănie greu de imaginat. Trec peste semnele de prostie crasă, ( o doamnă scriitoare-şefă recunoştea “foarte cinstit” că pe d-sa o deranjează faptul că acea întâlnire coincide cu perioada apariţiei “Memoriilor”, de parcă s-ar fi putut vorbi despre asta înainte ca volumul să fi apărut) şi trec în revistă doar simplele “înfierări” ale majorităţii “geniilor” scrisului clujean.

 

Trebuie însă semnalată ingenuitatea jucată a prostiei amestecate ca într-un cocktail Molotov cu răutatea, lipsa de talent pe care fiecare dintre aceştia (şi–)o cunoaşte, invidia de a nu fi depăşit niciodată un nivel mediocru al scrisului şi suficienţa aproape mitocănească de a polemiza, de pe poziţii de cârtiţă, cu memoriile elefantului decedat, ale unor domni şi doamne care au fost în stare să afirme că “a fost un scandal mediatic intenţionat (...) care a făcut parte dintr-o strategie de vânzare a cărţii...”.

 

De parcă numele Adrian Marino, ale cărui cărţi se vindeau “pe sub mână” în timpul lui Ceauşescu, mai avea nevoie de strategii, ca să “vândă” adevărul despre pigmeii laşi şi invidioşi, care invadau pe uşa din dos şi prin cultivarea spiritului “de gaşcă” viaţa literară românească de ieri şi de acum! S-a vorbit apoi de “grila neagră şi umorală” aparent de neînţeles prin care Marino şi-a aşezat în cuvinte relaţiile sociale.

 

 Ca şi cum nu se cunosc vanităţile, falsele prietenii de gaşcă (eu scriu că tu eşti genial, tu scrii că eu sunt genial!), megalomania, neamul prost, delaţiunea, nepotismul şi atâtea alte racile ale intelectualului român hotărât să parvină în Pantheonul scriitoricesc, racile care se pot observa atât de bine, chiar şi acum, la douăzeci de ani de la căderea comunismului... “Nici Adrian Marino nu ne ajută să citim cartea fără resentimente. Este o istorie intrepretată umoral. Adevărul psihologic al cărţii depăşeşte obiectivitatea ei” – s-a mai spus acolo.

 

De parcă gigantul Marino ar fi trebuit să-şi ceară iertare acestor ... scriitori că era un spirit european şi universal, că reuşise de unul singur, refuzând să lingă atât Partidul, cât şi pe şefii găştilor -puternicii literaturii, iar adevărul despre toate aceste “caractere” mizerabile s-ar fi putut spune altfel decât umoral! Dar pentru că toate adevărurile incomode trebuiau să aibă o justificare “comodă” pentru aceste doamne şi aceşti domni care se mai laudă, încă, cu aşa-zisa lor “rezistenţă prin cultură”, poate cea mai mizerabilă sintagmă inventată pentru ca tot ei să-şi poată ascunde ruşinoasa foşgăială prin haznaua literaturii comuniste, cu singurul scop de a-şi vedea cărţile tipărite, fără a fi făcut un singur gest de împotrivire (într-un oraş în care Doina Cornea suferea bătăi la Securitate şi era arestată la domiciliu!), s-a căzut de acord că la baza “răutăţii” demersului stă... copilăria lipsită de afecţiune din partea părinţilor şi pustietatea lagărelor din Bărăgan! “El a scris în «Memorii» despre relaţiile proaste cu mama lui, care nu îl iubea, despre tatăl său care nu-i arăta afecţiune... Astfel, el şi-a căutat părinţi de substitut: cultura şi recunoaşterea în străinătate”, spune un scriitor, membru al Uniunii Scriitorilor.

 

 De parcă ei, ceilalţi, deşi iubiţi de mame şi de taţi, nu şi-ar fi dorit să fie recunoscuţi în străinătate... Faptul că nu sunt, sau sunt cunoscuţi doar de colegii de chiolhanuri, poeţi şi prozatori din străinătate, în excursiile efectuate pe banii USR, asta se datorează doar simplei lor lipse de talent, explicaţie la îndemână pentru orice om normal, care n-are  nevoie de psihanaliză pentru a explica un adevăr care nu-i convine. S-a mai spus că Marino era un “mutilat” din cauza detenţiei, că atitudinea sa faţă de cei din jur poate fi interpretată ca decepţie faţă de cursul istoriei societăţii româneşti.

 

 Desigur că această din urmă remarcă se apropie cel mai mult de adevăratul spirit şi de adevărata exigenţă etică pe care o transmite cartea reputatului savant: decepţia lui evidentă era în legătură cu “calitatea” şi “morala” scriitorilor şi a societăţii intelectuale, pe care a observat-o şi a descris-o extrem de exact.

 

 Şi poate era mult mai mult decât atât: era înţelegerea realităţii cutremurătoare că acel “curs al societăţii româneşti” nu se putea schimba nici atunci, în anii comunismului, după cum nu s-a putut schimba nici în cei douăzeci de ani care au trecut din 1989 până acum, fiindcă intelectualii, scriitorii, oamenii publici au exact aceleaşi metehne, acelaşi spirit de gaşcă, acelaşi instinct de conservare care îi face să-şi îndoaie şira spinării în faţa puternicilor zilei, să fie de un egoism şi de o infatuare feroce şi, în sfârşit, să poată să iasă din foşgăiala puturoasă a latrinei cu dorinţa ca tot ei, aceeiaşi “rezistenţi prin cultură” să ne explice cât de curaţi şi bine mirositori sunt.