In timpul Olimpiadei pe toate canalele de sport erau aceleasi personaje: Gigi, Iancu, Mititelu, Turcu, Copos, Taher într-o nefârsitã si agramatã telenovelã fãrã urmã de poveste. între certuri, înjurãturi, enormitãti logice, se mai derulau pe kroll stiri scurte despre olimpiadã.
Arareori, la putine televiziuni, scurte interviuri cu fetele noastre de aur, pe care dacã le-am întâlni pe stradã nu le-am recunoaste. Au fost decorate la Cotroceni de presedinte, dar erau înconjurate de o liotã de bãtrîni, politruci, metodisti, maseori, delegati.
România a rãmas un teritoriu al vulgaritãtii misoginismului de bodegã si glumelor de santier. Aproape anonime, femeile noastre campioane îsi vor temina viata sportivã, iar noi vom continua sã fabricãm staruri de doi lei, sã vorbim de Monica lui Iri sau de Bahmutanca si Prigoanã.
Ne-am obisnuit cu aceastã mare de vulgaritate ce ne cuprinde pe toti si pe care am rãspândit-o peste tot în societate
O mocirlă în care ne afundăm în fiecare zi mai mult şi care cuprinde tot mai multă lume. Femeile din lumea noastră sunt victime ale indiferenţei noastre, nu sunt doar victime ale misoginismului. Ne uităm la femeile noastre cu indiferenţă. Le iubim indiferent sau le evaluăm cu intoleranţă. Ne concentrăm pe sărbători şi gesturi simbolice, iar restul vieţii noastre cu ele este lăsat în paragină. Ipocrizia prăznuirii simbolice este o dominantă
a vieţii noastre.
Ceea ce ar trebui să fie centrul vieţii noastre împreună, am reuşit s-o izolăm în ritualuri vulgare. Valentine’s Day, 8 Martie şi 1 Martie, zilele onomastice sunt zile în care câştigă florăresele şi vânzatorii de nimicuri. Trăirea acesta ritualică, redusă la câteva zile pe an, goleşte de sens responsabilitatea noastră în a cântări şi preţui exact resursele şi contribuţiile femeii în societatea noastră de ciobani şi cocalari. Un buchet de flori şi un parfum ne spală păcatul de a nu respecta femeia în cele 360 de zile în care nu e onomastică sau sărbătoare marketizată.
Un nefericit de ritual în care ne minţim şi cumpărăm indulgenţe ne face să rămânem o societate primitivă de patriarhi închipuiţi, fără minte şi sensibilitate. Nu vedem că ritualurile acestea ale celebrării feminităţii abstracte ne mint şi ne înşală, iar simbolismele dulcegăroase ele le acceptă şi chiar se bucură căci au cu noi răbdarea infinită a mamei şi puterea de a îndura a sclavei?
Cumpărăm indulgenţe ca nişte păcătoşi fricoşi şi socotim uneori în bani meschina noastră libertate. Dar ritualul nu are viaţă, în cel mai bun caz poate să amintească de nişte emoţii sau instincte demult adormite. Ce să facă ele în nopţile de singurătate, când noi uităm să venim, cum zicea Nichita, cu prăznuirea noastră simbolică?
Bărbaţii din sport au pierdut batălia cu lumea, aproape la toate probele. Bărbaţii din politică pupă mâna de aproape două decenii unor bolşevici răspopiţi şi nu au curajul să iasă de sub autoritatea unor securişti pensionaţi de mult, chiar de sistemul care i-a produs. Acum securişti travestiţi se chinuie să scoată afară din politică o femeie, pe Mona Muscă, care a turnat la instituţiile unde ei erau angajaţi.
Bărbatul disidenţei noastre anticomuniste, Doina Cornea, are şi acum embargo în apariţii televizuale. Marii bărbaţi de stat nu au curajul viziunii şi schimbării, se mulţumesc să se căciulească la bieţii pensionari şi la oamenii părăsiţi de la sate din patru în patru ani. Marii bărbaţi ai literelor au uitat să aducă romanele de sertar promise.
Disperarea femeilor salvează încă steagul şi imnul la marile competiţii. Ele au instinctul perpetuării vieţii, al luptei şi ar trebui să facem pentru ele măcar gestul normal de a le recunoaşte ca egalele noastre. Pe peretele din coliba pescarului din Bătrânul şi marea, ne spune Hemingway, fusese o fotografie veche de unde îl privea chipul soţiei.
Văzând cum se decoloreaza fotografia, personajului i se face milă şi pune fotografia pe un raft, sub o cămaşa curată. Nu, nu este vorba de nici o metaforă aici, scriitorul o spune într-o scrisoare catre un prieten: “Nu există în ea nici un fel de simbolism.
Marea este marea. Bătrânul este bătrânul. Băiatul este un băiat şi peştele este un peşte (...) Tot simbolismul de care vorbeste lumea e shit”. Gestul personajului de a ocroti fotografia şi chipul soţiei este unul de o tandreţe cosmică, nu e un ritual încifrat. Ar trebui să nu ne ascundem nici noi neputinţa după gesturi de celebrare simbolică a unei feminităţi abstracte. Ar trebui să fim, simplu, alături de ele, nu specialişti în întrupări simbolice ori în metafore înflorite.
O ţară a bărbaţilor învinşi nu are cum să progreseze. Bărbaţii învinşi vor produce, în timp doar, femei tot mai singure. Victoriile disperate ale femeilor ar putea fi tot mai rare şi inseminarea artificială ar trebui să devină o politică socială urmărită consecvent într-o Românie viitoare.
