Nu este niciun secret (sau, poate, unul "a la Polichinelle"...) că Europa începe să semene cu o splendidă plantă de cartof: partea cea mai bună este sub pământ. Adică, de domeniul trecutului; sunt departe acele zile în care Europa era liderul de necontestat al planetei, nu neapărat prin puterea sa militară sau economică, ci prin strălucirea științei și culturii sale.
Europa a "inventat" democrația, libertatea individuală și egalitatea, exportându-le cu sârg pe întreaga suprafață a planetei, prin misionari, preceptori, călători, exploratori și exploatatori. Acum, Europa este ca și mătușica bătrână, cu hainele roase de atâta purtare și cu picioarele înțepenite. Mai ales, vederea bătrânei doamne este slabă de tot, întrucât ea nu vede care este amploarea fenomenelor sociale care se petrec chiar sub nasul său.
În primul rând, Europa nu a înțeles care este raportul corect de forțe în politica mondială, iar acțiunile ei au fost, inerent, greșite. Europa a greșit grav atunci s-a aliniat în tăcere de partea SUA în războiul de culise cu Rusia, menit să submineze puterea acesteia din urmă. Rezultatul? Războiul din Ucraina, cu sfâșierile sale, cu dislocările sale etnice, cu distrugerile absurde. Europa nu a reușit să gestioneze efectele împărțirii arbitrare pe care ea a făcut-o în Orientul Apropiat în urmă cu un secol (șiiți și sunniți reuniți în Irak, kurzi fără țară, minoritate la conducere în Siria etc.), pentru ca mai de curând să se alinieze, docilă, falimentarei politici americane în regiune. Rezultatul?
Ascensiunea monstrului numit ISIS și oribilul genocid petrecut în Siria. La fel, în țările din Maghreb și Sahel, la care se adaugă Egiptul, țări aflate timp de secole sub o puternică ocupație sau dominație europeană, Europa a privit neputincioasă și placidă cum SUA promovează idealurile "democrației" de sorginte yankee, total nelalocul ei în respectivul context social și cultural. Rezultatul? Primăvara arabă, care a omorât rudimentul de democrație existent în respectivele țări și a deschis larg porțile fundamentalismului și extremismului.
Dacă Europa ar fi rămas doar cu aceste greșeli, mai istorice sau mai recente, mai treacă-meargă.
În definitiv, ea a făcut mult mai multe greșeli și mult mai grave (războaiele mondiale nefiind cele mai criticabile...), dar îndelungata sa experiență de viață o ajută să trăiască cu povara morală a acestor greșeli. Dar ce te faci atunci când greșelile te hăituiesc, dau buzna peste tine, te bântuie vehemente și neîndurătoare în propria-ți casă, iar tu ești incapabil de reacție, ca în acele coșmaruri oribile în care relele se petrec sub privirile tale neputincioase?
Este exact ceea ce se întâmplă în acest moment. Din Siria, din Maghreb, din Sahel, sute de mii de migranți potopesc asupra Europei. După începutul timid de acum câțiva ani, s-a ajuns ca previziunile pe acest an să indice că numărul lor ar putea urca la 800.000! Cămara bătrânei doamne este frumos garnisită, cu "de toate", dar borcanele și pungile sunt mici, atent drămuite și puține la număr... Europa de-abia s-a ridicat nejumulită dintr-o criză adâncă și își încordă brațele tremurânde ca să regăsească acel rudiment de creștere economică care să-i dea măcar iluzia prosperității și stabilității...
Când colo, iată-i pe sărăcani cum dau buzna! Ei nu știu că Europa e săracă într-un mod abscons și pervers; pentru ei, Europa este un Eldorado, o Mecca cerească, un tărâm al făgăduinței în care toate problemele lor vor fi iute rezolvate și pe urmă uitate. Am, totuși, o nedumerire: pentru ce problemele lor de securitate pot fi rezolvate doar în Germania sau în Marea Britanie, nu în Ungaria, Austria sau Franța? Nu cumva avem aici un fel de cinism al migrației, un calcul înverșunat de felul: „Dacă tot trebuie să ne refugiem, ia să ne refugiem acolo unde câinii au mai mulți covrigi în coadă!"
Pentru mine, ca simplu european, refugierea are același statut ca și legitima apărare. Dacă legitima apărare trebuie să înceteze atunci când pericolul a fost îndepărtat (altfel riscând tu să fii taxat drept agresor), la fel refugierea ar trebui să înceteze atunci când pericolul este suficient de îndepărtat pentru a nu-ti mai pune viața în pericol (altfel, din refugiat devii invadator!). Dar nu, pentru acești năpăstuiți ai sorții refugierea are neapărat drept stație finală cele mai prospere și mai cosmopolite teritorii ale Europei, ceea ce face ca refugierea lor, act pe deplin legitim, faţă de care Europa ar fi trebuit să aibă de la început o atitudine mai activă, să semene mai mult cu o invazie oportunistă și cinică, în fața căreia Europa este incredibil și periculos de pasivă și de cooperantă.
În acest moment, Europa este în gravă suferință. Factura trecutului este prea grea. Tensiunea momentului este greu de purtat, iar coeziunea europeană, atât de greu pusă la cale, este gata să se facă bucăți mici, ca o oglindă care nu va mai reflecta niciodată nimic. Bătrâna doamnă riscă să nu-și mai poată vedea niciodată chipul; fiindcă este naivă, incredibil de naivă, și nu poate înțelege că invazia de acum este pe cale de a schimba Europa din temelii.
