Bunicuţa virtuală vs. Prostănacul 2.0

Ne aflăm trecuţi de mijlocul campaniei electorale pentru europarlamentare, iar temele şi abordările acestora în agenda publică nu trădează deloc momentul: suntem în aproape aceeaşi aparentă nemişcare, sensibil tremurată de boroboaţele şi mostrele de incompetenţă puturoasă ale unuia sau altuia.

Privite comparativ, campania actuală şi cea din 2004 ajung să aibă mai multe elemente care să le deosebească decât să le apropie, fără a spune astfel că s-ar fi petrecut o evoluţie indiscutabilă. Cel puţin din punctul de vedere al complexităţii mijloacelor de comunicare politică, pasul înainte este limpede.

De pildă, noua politică 2.0 devine treptat un spaţiu de dezbatere liberă, mai septic şi securizant, unde proiectul politic are şansa să capete contur în urma ping-pong-ului de idei.

Traian Băsescu şi Guerrila Digitală inventată de Felix Tătaru au dat măsura importanţei noilor canale de comunicare pe timp de campanie electorală, pentru prima oară în România. Chiar dacă la acea dată tehnicile nu erau atât de rafinate, site-ul actualului preşedinte a adunat în decursul acelei sute de mii de accesări şi a devenit subiectul a numeroase e-mailuri sau conversaţii virtuale.

Prin acest demers inovativ la vremea sa, Băsescu nu a punctat cantitativ, printr-un număr crescând de simpatizanţi, ci mai ales calitativ: atitudinile de simpatie/antipatie nu au rămas latente, ci s-au transformat în voturi, printr-o mobilizare semnificativă a electoratului tânăr, informat, la care Guerrila Digitală a avut acces.

 Mai mult, campania online a avut meritul de a aprofunda mesajele transmise în modalităţile tradiţionale şi de a consolida simpatia, astfel că Băsescu a intrat în mandatul de preşedinte cu un număr mare de “suporteri“.

 Cursa electorală începuse tot mai mult să semene cu un show lărgit, aşteptat cu bere şi seminţe, cu un meci de fotbal, cu o hârjoană între ursuleţ şi iepuraş, cu un Greuceanu post-modern cu final neprevăzut, dar dorit de toţi cititorii. Traian Băsescu a fost politicianul care a conştientizat cel mai bine cât de mult contează cosmetizarea corectă a realităţii într-un simulacru credibil şi atractiv.

Consumatorii de new media politică vor fi constatat explozia blogosferei şi pe această nişă, iar campania electorală a catalizat această evoluţie. Surprinzător, cei mai activi în politica 2.0 sunt PSD-iştii. Traian Băsescu şi PD-ul par să nu fi trecut de faza Guerrilei Digitale şi a forumurilor, cel puţin atâta vreme cât se află încă pe valul unei simpatii majoritare.

Un caz special de înţelegere a noilor tendinţe este PSD-ul. Urmăriţi şirul evenimentelor: Adrian Năstase îşi lansează blogul, cu surle şi trâmbiţe, beneficiind de o prezenţă în media tradiţională comparabilă doar cu cea din perioada “Mătuşa Tamara“. într-unul din primele posturi, devoalează câteva mici mizerii ale preşedintelui Mircea Geoană; apoi vorbeşte despre cărţile pe care le-a mai scris/citit în ultimul timp, lansează idei politice sau răspunde punctual evenimentelor presante ale zilei, mai revine puţin asupra norilor gri de pe cerul partidului şi, încet-încet, reuşeşte să construiască o platformă de comunicare deschisă cu vizitatorii.

Mircea Geoană încearcă şi el marea cu degetul şi eşuează lamentabil, preferând pe mai departe să se facă de râs prin modalităţile tradiţionale, pe care le stăpâneşte magistral. Cristi Diaconescu îşi lansează şi el blogul, însă după doar câteva zile dispare din blogosferă, iar gurile rele şi mult mai bine informate spun că abandonarea blogului a fost un ordin pe linie de partid de la însuşi preşedintele partidului.

Sătul de eticheta de “prostănac“, se pare că Mircea Geoană a intrat într-o perioadă istericoidă, încă din vremea moţiunii de cenzură, ajungând să-şi piardă chiar şi bruma de autoritate pe care o mai avea în partid. Interzicea apariţii televizate ale colegilor, urla la şedinţe, îşi pierdea controlul şi echilibrul în situaţii care cereau calm şi tact.

“Javrele bătrâne“ sunt cerute afară de Vasile Dîncu, pus milităreşte la colţ de tartorii partidului, aşa încât îşi ia jucăriile şi se refugiază la rându-i în spaţiul virtual. Din 2.0 se dezvăluie o scriitură elitistă şi uşor livrescă, dar la fel de savuroasă precum o cunoscusem din cărţile sale. Cele două ipostaze, de om politic şi sociolog, se topesc în textele lungi şi lansează spre reflexie şi analiză teme abordate abia temător în spaţiul mediatic tradiţional.

Nici blogul politic nu este altceva decât un simulacru, însă utilizarea sa ca work-grup sau celulă de dezbatere politică îl face util din perspectiva lansării la apă a proiectelor politice. într-o perioadă în care proiectul România nu există, iar ţara funcţionează (oare? încă?) din inerţie, politicienii care înţeleg să iasă din închistarea repetabilelor mânăreli parlamentare şi a nesfârşitelor bălăcăreli televizate vor avea şansa să lanseze proiectele viabile, trecute deja printr-un prim filtru analitic.

Dacă Ion Iliescu a înţeles toate astea, deşi târziu, lui Mircea Geoană să-i fie chiar atât de greu?