Acel moment ar fi unul aşteptat, ce-i drept, de 20 de ani şi sperat de foarte mulţi, inclusiv de subsemnatul, încă de pe vremea mandatului primului preşedinte cu adevărat democratic ales în România. La fel ca foarte mulţi, am sperat în anii 1997-1998 că Emil Constantinescu va reuşi să impună prin mecanismul puterii pe care îl controla îndeajuns de bine în primii doi ani de mandat discutarea şi ulterior trecerea prin Parlament a “legii lustraţiei”. Din păcate, profesorul Constantinescu s-a lăsat învins de către structurile fostei Securităţi care erau la acea vreme încă extrem de puternice în sfera publică românească. Nu că acum ar fi cu mult mai puţin puternice...?! Acesta a fost incapabil să genereze schimbarea reală, schimbare care prin stimularea indicilor de aşteptare l-au şi adus la putere în decembrie 1996.
De altfel, acelaşi Constantinescu a fost la fel de incapabil să impună, beneficiind de un sprijin în sfera civică şi în rândul presei cu adevărat fără precedent, chiar şi condamnarea comunismului, lucru făcut însă, chiar dacă cu multe suscibilităţi, de către actualul preşedinte în chiar primul său mandat. Sigur că pentru marea masă a cetăţenilor României, o temă ca şi “condamnarea comunismului” la mai bine de 15 ani de când teoretic comunismul a căzut în întreg Estul european nu a fost extrem de atrăgătoare. Cu siguranţă, la 20 de ani de la sfârşitul calvarului şi începutul tranziţiei spre dezastrul amestecării complete a valorilor şi regulilor, marea masă a cetăţenilor României sunt cel puţin la fel de dezinteresaţi în dezbaterea şi adoptarea “legii lustraţiei”.
Nu este o temă la fel de atractivă ca şi acum 13-19 ani în spaţiul public românesc. Lucrurile s-au mai estompat şi poate singurii care consideră în continuare de interes tema sunt o parte a intelectualităţii, unii reprezentanţi ai societăţii civile, o parte a presei - din păcate mult, mult mai puţină decât în prima parte a deceniului trecut, foştii deţinuţi politici, respectiv urmaşii acestora şi nu în cele din urmă o parte, extrem de mică, a clasei politice. Preşedintele Băsescu are însă suficientă forţă, mai rămâne să şi dorească acest lucru, să impună adoptarea legii “lustraţiei în România”. O lege care însă va lustra chiar şi o bună parte dintre “tovarăşii de arme” din ultimii 20 de ani şi care va duce la excluderea din spaţiul public de putere chiar şi a unor colaboratori extrem de apropiaţi ai domniei sale.
Rămâne să vedem în următoarea perioadă dacă Traian Băsescu va fi cu adevărat capabil să joace un rol istoric în România post-comunistă sau, la fel ca şi predecesorii săi, acesta se va înscrie în rândul şefilor de stat ce convieţuiesc la putere cu “lustrabilii României”. Situaţia este similară cu ceea ce s-a întâmplat în toate statele din fostul “lagăr estic”.
Atât doar că în fiecare dintre aceste state la un moment dat a existat un om politic capabil să-şi asume ceea ce alţii nu au fost capabili sau au ezitat să-şi asume. Cu siguranţă, şi în aceste state au existat personalităţi ale vieţii publice, intelectuali veritabili sau politicieni aflaţi pe posturi cheie în partide sau la nivel guvernamental, care în urma aplicării “lustraţiei” au fost implicit “lustraţi”. Poate fi regretabil pentru unii, dar cu siguranţă extrem de necesar pentru ca România să privească, în sfârşit, spre viitor. E ciudat, ce e drept, ca “lustraţia” să fie promovată chiar de un “lustrabil”, dar acel lustrabil îşi poate astfel demonstra calitatea de om de stat, şi nu doar de simplu politician minuscul.
P.S.
Legea lustraţiei prevede ca persoanele care au făcut parte din structurile de putere sau din aparatul represiv al regimului comunist să nu poată candida sau să nu poată fi numite timp de 10 ani în demnităţi sau funcţii publice - de la cele de preşedinte şi deputat sau senator până la cele de primar, viceprimar, prefect, subprefect, judecător sau procuror.
în forma iniţială urmau să
fie excluşi de la respectivele categorii pe o durată de 10 ani inclusiv membrii
Marii Adunări Naţionale. Fără adoptarea legii lustraţiei, România nu poate
considera că este cu adevărat o
