Când nici Dumnezeu nu mai iubeşte România

Când nici Dumnezeu nu mai iubeşte România
În noaptea de 6 spre 7 decembrie 2009, un personaj important, nu spui cine, îmi zicea pe la 4 dimineaţa, pe telefon (deci există înregistrarea-martor - prietenii ştiu că e!!!), că al doilea mandat al lui Traian Băsescu, din păcate sau nu pentru România, nu se va încheia tot la Cotroceni.

Acelaşi personaj, pe care în acea noapte l-am suspectat că spune anumite lucruri strict din dezamăgire şi frustrarea personală că nu a făcut, poate, mai mult, îmi spunea cu un glas stins că preşedintele are toate şansele să iasă în mai puţin de doi ani din Palatul Cotroceni într-un TAB. Sincer, nu am dat atenţie spuselor distinsului domn, deşi persoana e de o credibilitate indestructibilă. Pur şi simplu, cele spuse atunci au fost considerate de mine ca o amăgire generată de deznădejdea şi tristeţea de a mai fi nevoiţi să trăim cinci ani având-o ca adevărată primă doamnă pe Elena Udrea.

 

Urmărind cu atenţie ultimele evoluţii din spaţiul public, spusele de atunci ale persoanei mi se par, parcă, din ce în ce mai  posibile. Pe 5 mai 2010, dacă cineva mi-ar fi amintit convorbirea din noaptea respectivă, aş fi zâmbit amar şi aş fi spus sec faptul că e nebun. Din 6 mai, însă, lucrurile au luat o întorsătură care va crea un val de nemulţumire până în primăvara viitoare, care are toate şansele să radă orice putere, chiar şi una bazată din ce în ce mai mult pe inducerea în rândul populaţiei a sentimentelor de frică, de teamă, de panică.

 

România lui iunie 2010 e România unde procurorii, agenţii serviciilor de informaţii, miliţienii, prea puţini dintre ei transformaţi în poliţişti adevăraţi, şi jandarmeria, ce funcţionează parcă asemeni batalioanelor de cămăşi negre, contribuie la impunerea unei stări de insecuritate personală şi la crearea unei senzaţii de anulare a libertăţii. La fel ca în anii ‘50, telefoanele sunt ascultate în draci, casele sunt supravegheate, iar vecinii acţionează de cele mai multe ori asemenea unor informatori perfecţi pentru cei care încearcă să supravegheze tot.

 

Din păcate, amintind de formaţiunile politice ale celor mai teribili dictatori, nu putem să nu realizăm că, în acest moment, în partidul domnului Băsescu nu mai există decât voci firave de opoziţie internă, de revoltă faţă de o situaţie tot mai iritantă. Partidul şi activul său tac periculos şi se complac într-o situaţie în care “regele gol” pare tot mai rupt de realitate, derapând în extremism şi dictatură.

 

Chiar şi aceia care văd şi îşi permit să atragă atenţia, tac tot mai des cu capul în pământ, speriaţi că pot fi compromişi voit cu uşurinţă şi daţi apoi la o parte. în partid par tot mai intangibili cei care ştiu să stea în genunchi, sub birou sau doar la colţul încăperii. La recenta întâlnire de la Snagov, pe care, dacă ar fi fost cerută şi organizată pe vremea lui Ion Iliescu şi a lui Adrian Năstase, opoziţia ar fi exploatat-o la maximum, acoperind printr-un cor de reproşuri complet actul guvernării, au fost prezenţi reprezentanţi de seamă şi chiar lideri supremi care au tăcut, deşi poate ar fi fost cazul să vorbească.

 

Dar faptul că anumite personaje au tăcut nu este atât de grav cât e faptul că liderii opoziţiei nu au ştiut să exploateze grava şi periculoasa implicare repetată a şefului statului, a unui conducător ce ar trebui să fie al tuturor românilor, în conducerea directă a partidului de guvernământ. în România, în cazul în care unii au uitat Constituţia, deşi până mai ieri citau de zor din ea, preşedintele nu este membrul unui partid politic! Ce mai contează aceste aspecte atunci când Curtea Constituţională, care ar putea să se sesizeze sau ar putea fi sesizată, e, la rândul ei, colorată după chipul şi asemănarea lui El Lider Maximo?! în România, democraţia a şchiopătat şi, parcă, în prezent, şchioapătă  la fel de rău ca atunci când un alt personaj şi într-o altă epocă a dispus zdrobirea unei revolte paşnice cu intervenţia brutală a unor cete de lămpaşe. 

 

Peste nesimţirea puterii, indolenţa unora dintre aleşi, spectrul sărăciei şi imaginea foametei s-au abătut de câteva zile şi stihiile naturii. România anului 2010 seamănă din ce în ce mai izbitor cu Rusia lui Stalin, Italia lui Mussolini şi Germania lui Hitler. însă diferenţa dintre cele trei ţări şi momentele istorice la care facem referire şi momentul actual al penibilei democraţii româneşti este că atunci poporul, marea masă, în cea mai mare parte a sa, îşi adula conducătorii şi spera la mai bine. Astăzi, poporul tace şi priveşte, asemeni unei turme de oi imense, cum tătucul şi aleasa sa nu mai pot nici măcar ridica moralul mulţimilor. Poate că doar dacă aleasa s-ar dezbrăca în bikini în faţa maselor mai există vreo şansă să se ridice câte ceva într-o piaţă...

 

Dar astăzi alesul stă ascuns ca un şobolan. Băile de mulţime au fost înlocuite de consfătuiri de alcov şi trasări de sarcini către organele de represiune. în toată scena publică din ultimele 50 de zile cea mai mare greaţă mi-o provoacă însă intelectualitatea care, din dorinţa unui trai bun, a pactizat şi girează moral o putere ce se radicalizează pe zi ce trece. Până mai ieri încercam să-i înţeleg pe cei ce credeau sincer că preşedintele actual are un rol istoric în a ne scăpa de moguli, oligarhi, comunişti şi alte rele contrafăcute în laboratoarele unei propagandistici periculoase. între intelectualitatea care girează manifestările dictatoriale, aceşti naivi sunt, cu siguranţă, cel mai puţin periculoşi, dar, în acelaşi timp, şi cei care, tocmai prin naivitatea lor, vor ajunge foarte târziu să înţeleagă că girează prăbuşirea speranţelor privind funcţionarea democraţiei româneşti.

 

Unii dintre aceşti intelectuali sunt personalităţi care pot fi apreciate din punct de vedere cultural şi, tocmai de aceea, îmi vine extrem de greu să-i înjur. La un moment dat, aceste minţi luminate vor înţelege că, prin comportamentul şi scrierile lor, nu fac altceva decât să dea credit unui individ care încearcă să transforme România în feudă personală pentru el şi aleasa inimii sale. Până când intelectualitatea legată la ochi şi activul de partid conştient vor realiza spre ce se îndreaptă România, nu ne rămâne decât să încercăm să fim solidari cu concetăţenii noştri, care, pe lângă scăderea pensiilor, a salariilor sau a alocaţiilor, respectiv pe lângă creşterea impozitelor şi taxelor, au de suferit şi din cauza stihiilor naturii. Sunt oameni care îşi văd distrusă agoniseala de-o viaţă, sunt oameni care văd de două zile cum apa le-a măturat curţile şi le-a umplut casele şi pivniţele, sunt concetăţeni de-ai noştri, care s-au culcat cu gândul doar la criză şi s-au trezit cu picioarele în apă şi cu gândul la refacerea curţilor, grădinilor şi chiar a locuinţelor.

 

Atunci când privim spre ei, concetăţenii noştri din Răscruci, din Apahida, din Huedin, Jucu, Bonţida, Chinteni, Băişoara, Sic, Sâncraiu sau din Sânnicoară, Floreşti, Cojocna, Poieni, Ciucea, Valea Drăganului, putem să le trimitem un gând bun şi, poate, un sac de ciment, o cărămidă sau orice altceva ce i-ar putea linişti în aceste clipe. Urmărind cele două materiale publicate de ZIUA de CLUJ şi ieri, şi astăzi, precum şi jurnalele televiziunilor de ştiri, nu am văzut nici ţipenie de parlamentar sau de ministru ori secretar de stat care să încerce chiar şi cu o vorbă bună să fie alături de aceşti ardeleni amărâţi, dar ce contează, alegerile nu sunt peste două săptămâni, până peste doi ani va mai ploua încă de zeci sau chiar sute de ori, iar România va putea fi, probabil, la fel de uşor prostită cu perdele de fum şi duşmani născociţi!

 

Comenteaza