Când nu mai avem soluţii

Când nu mai avem soluţii
Cum şi ultima şansă a readucerii României pe calea cea bună, aceea de a avea un prim-ministru de etnie germană, în persoana d-lui Klaus Johannis, este iremediabil pierdută, vedem, odată cu fiecare zi care trece, că am pierdut, de fapt, şansa reintrării ţării în istorie.

 Zi după zi, începând cu fatidica zi a alegerilor prezidenţiale de acum şase ani, România a făcut pas după pas către marginile de jos ale propriei istorii, astăzi rămânându-ne să constatăm doar revenirea la ceea ce se numeşte un autoritarism şi un alt fel de dictatură, adaptată anului de graţie în care ne aflăm. Dacă ar fi să căutăm, totuşi, în istorie o soluţie pentru urgia în care lipsa de reacţie a aşa-zisei societăţi civile ne-a adus, atunci nu ne putem îndrepta speranţele decât spre lumina pe care o poate aduce în societatea noastră doar monarhia constituţională. Poate pentru cei care sunt obişnuiţi să arunce vina decăderii, în primul rând morale, a României doar pe politicieni va părea o exagerare să căutăm vinovaţii în societatea civilă.

 

Dar cred că adevărata vină se află exact în acest areal. Dacă partea societăţii civile care reprezintă presa a reacţionat cu maximă responsabilitate faţă de pericolul cezarismului şi al noii dictaturi, intelectualii, cei care aveau datoria să semnaleze, alături de ziare, televiziuni, imensul pericol al revenirii la ultimii ani de dictatură ai lui Ceauşescu, au preferat, în majoritatea lor, să se încline şi să lingă puterea. Nu ştiu dacă banii au meritat “efortul”, dar vedeţi cazul d-lui Patapievici, care, ca şef al Institutului Cultural Român, cu funcţie de ministru în actualul guvern, scrie contra bani buni, de pe poziţii de “independent”, la un cotidian cunoscut ca ziarul Cotrocenilor, înjurând zi de zi opoziţia.

 

Poate că aviditatea de a câştiga mai mulţi şi mai mulţi bani sau funcţii publice (parlamentari europeni, funcţionari la varii ambasade ale României din Occident, etc.) a făcut posibil faptul că societatea românească s-a putut convinge de “independenţa” şi de adevăratul rol al intelectualului public. Cine are răbdare şi citeşte volumul coordonat de Sorin Adam Matei şi Mona Momescu, “Idolii forului - De ce o clasă de mijloc a spiritului este de preferat «elitei» intelectualilor publici”, va înţelege ce imens rău au putut face aceşti “boieri ai minţii” ţării faţă de care, de fapt, aveau din poziţia lor doar o datorie.

 

 Aceea de a avertiza acest popor despre încălcările repetate ale Constituţiei, despre încercarea perfidă de decredibilizare şi distrugere a Parlamentului României, despre decredibilizarea şi încălecarea instituţiilor fundamentale şi a celor de forţă ale Statului. Fiecare din aceşti paşi ai politicului aflat la putere s-a constituit în tot atâţia paşi spre distrugerea democraţiei româneşti. Multe din răspunsurile pe care le caută acum oamenii oneşti trăitori în România se află în această carte.Volumul este deschis de profesorul şi analistul politic Michael Shafir, care semnează prefaţa. El e o autoritate mondială în politologia Estului european, analizele sale pentru variate think-tank-uri americane şi articolele sale ştiinţifice sunt lecturi obligatorii la Departamentul de Stat american.

 

Observând lumea post-comunistă, el se întreabă în acest volum, cum a făcut-o şi cu alte ocazii, dacă intelectualii care au ales să fie “sfetnici” politici, mai ales cei grupaţi în jurul preşedintelui Băsescu, mai pot sau mai trebuie să fie şi critici imparţiali sau inspiraţi de o morală care trece dincolo de politică. Mai simplu, pot intelectualii ce se aliniază cu preşedintele în funcţie să îl şi critice? Ar trebui ei să îl critice? Pot fi ei criticaţi dacă nu amendează acţiuni politice ce par a nu fi în acord cu morala superioară pe care ei cred că o profesează? Contribuie ei prin “reţinerea” pe care o manifestă în criticarea actelor controversate ale preşedintelui Băsescu la asanarea moravurilor politice din România sau nu? Sunt întrebări care, repet, şi le pune în mod obligatoriu orice cetăţean onest al unei ţări în pragul intrării definitive în mocirla imoralităţii.

 

Dacă eu ar trebui să răspund acestor întrebări, cu toată durerea pe care mi-o pricinuiesc aceşti oameni care au pierdut pariul cu morala pe care o proferă, înlocuind-o cu servilismul la uşile puternicilor zilei, oameni în care am crezut cu toată tăria încă din primele minute ale Revoluţiei din 1989, aş spune, fără nici o ezitare, că avem nevoie de alţi intelectuali onesti. Avem nevoie, aşa cum spuneam mai sus, de oameni care să fie nu genii, aşa cum se cred “elitele” de azi, cei care s-au obişnuit să judece naţiunea de sub pulpana d-lui Băsescu, ci o clasă de mijloc a spiritului, cei care pot să fie imparţiali, să nu fie tentaţi să lingă pantofii puterii, oricare ar fi aceasta. Căci datoria intelectualului public este să denunţe primul, împreună cu presa, derapajele şi acţiunile făţişe împotriva democraţiei, nu să apere puterea, înainte sau după încasarea salariului de membru sau de angajat al guvernului.

 

Este hilar şi chiar scârbos, dar realitatea este că România este singura ţară din lume în care intelectualii nu critică puterea, aşa cum se întâmplă în democraţiile consolidate, ci încearcă desfiinţarea şi stigmatizarea.... Opoziţiei! Revenind, pentru cei care nu sunt orbiţi şi pentru cei care mai au uzul raţiunii este cât se poate de clară nevoia de intelectuali oneşti, care să nu cedeze mirajului dulce al puterii şi care să fie, pe de o parte, un barometru al respectării normelor democratice, iar pe de alta, să poată sprijini idei şi atitudini care să contribuie la consolidarea ei. Or, asta nu se poate face atât timp cât clasa politică românească, cu putere şi opoziţie, arată aşa cum vedem azi. Numai Regele, numai Monarhia şi numai în jurul acesteia, o astfel de instituţie a intelectualităţii oneste poate exista.

 

Toţi aceşti 20 de ani de istorie post-decembristă nu au făcut decât să demonstreze falimentul unei republici conduse de o clasă politică veleitară şi, în ultimii ani, de politicieni taraţi de un totalitarism desuet şi lumpenizant. Nu există prea multe soluţii. Monarhie Constituţională sau trecerea sceptrului de la Traian Băsescu la Elena Udrea.

 

⇒ Dacă ţi-a plăcut articolul, urmăreşte ZCJ.RO pe FACEBOOK

loading...
Loading...
Comenteaza