Cântatul din frunză pe meleaguri de glorie

Am citit recent o - hai să-i spunem - “butadă” -, care, în humorul ei tipic românesc, spune destule despre “devenirea” acestei naţii! “Cântăm din frunză de două mii de ani şi istoria trece pe lângă, sau paralel cu noi”. Chiar aşa!

La Cluj, ca şi la Bucureşti, deşi acolo s-au “adunat” cu toptanul banii mari ai României, esenţele nu s-au schimbat prea mult. Ba chiar, am putea spune, nici măcar pe ici, pe colo, dară-mite prin părţile esenţiale...

Mergând cu taximetrul spre Aeroportul Otopeni, recent, am avut ocazia să ascult la radio o emisiune despre localuri (baruri, restaurante) şi despre felul cum arată ele. Se spunea că localurile bucureştene, apărute cu ghiotura după 1989, sunt spaţii pentru oamenii singuri. Ceea ce este extrem de adevărat. Mi-am amintit de cele din Cluj - oricum, drumul se “gâtuise” înainte de celebrul pasaj de la ieşirea din Bucureşti -,şi a trebuit să recunosc adevărul destul de incomod: chiar dacă ne pretindem continuatorii tradiţiei vieneze a băutului cafelei (cu şvarţ sau nu), acest minunat “capriciu” parcă a devenit, an de an, doar un moft.

 

De ce se întâmplă toate astea, vine singură pe buze întrebarea? Răspunsurile ar fi mai multe: mai întâi, că proprietarii de cafenele nu mai ţin la acest obicei. Localurile care degeaba îşi mai spun “cafenele” sunt, mai degrabă, nişte pseudo-restaurante care - din cauza muzicii (cretine!) ce urlă din zeci de boxe, la care se adaugă, în multe cazuri, şi zgomotul de televizor izbucnit din plasmele agăţate pe pereţi - şi-au pierdut parcă rostul bineştiut.

Adică acela al unui spaţiu liniştit, unde să legi în linişte o conversaţie cu cunoscuţi sau poate şi cu alţii, pe care nu-i cunoşti; ca astfel să “socializezi”, să-ţi faci cunoştinţe noi cu care să schimbi idei, să râzi, să dezbaţi poate chestiuni mai mult sau mai puţin serioase. “Clienţii” cafenelelor de azi - căci probabil ei dictează ambientul după nevoile lor, la care patronul se aliniază - pesemne că au nevoie de singurătate, de zgomot să-şi poată pierde, cu ochii anesteziaţi, gândurile.

 

 Poate că se va pierde şi acest mic obicei care ne făcea să ne simţim mai aproape de Viena... Dar, oare, patronii acestor aşezăminte, altădată cvasi-culturale, n-ar putea să nu se mai supună gustului strict comercial (ca să mă exprim elegant!) şi să facă o “tură” pe la Salzburg, să zicem, şi să respecte întocmai tipicul cafenelelor de acolo (în centru, cafeneaua Tomaselli, care nu şi-a schimbat “faţa” din anii 1700!), asta n-ar face ca şi clienţii, în timp, să-şi schimbe comportamentul? Mă gândesc şi la frumoasele terase pe care le-a făcut primarul Apostu, la Muzeul de Artă şi pe Bd. Eroilor, care nu prea au aerul teraselor din Austria, dar numai, mă gândesc, pentru că acel comportament al oamenilor nu prea seamănă cu ce vedem acolo...

 

Cu gândul acesta am ajuns la Otopeni. Emisiunea de la radio se terminase. Exact atâta cât să-mi dau seama că şi cu radiourile este la fel. Că celebrii “disk-jokey”, care pun în fiecare zi aceeaşi muzică de trei lei doar pentru faptul că “acea muzică se cere”, ar putea să-şi pună o întrebare simplă: “ dacă eu cunosc şi muzica bună, oare n-am datoria ca din cultura mea muzicală să împărtăşesc şi celor care n-o cunosc?” Cu alte cuvinte, între atâtea melodii idioate nu s-ar putea “strecura” zilnic şi câteva piese de valoare?

 

E, oare, atât de greu ca patronii de cafenele să ţină la valoarea conceptului de “cafenea” în adevăratul ei înţeles, iar cei din sutele de radiouri care emit pe toate lungimile de undă să mai pună, în răstimpuri, şi muzică bună? Probabil că nu. Vom continua, desigur, să cântăm la frunză încă cel puţin o mie de ani, iar Istoria o să treacă impasibilă pe lângă noi. Sau paralel cu noi.