Atunci când zbori – probabil de pe cel mai funcţional aeroport din lume, care este noul terminal din capitala Chinei (poate alături de aeroportul Pudong din Shanghai) – la Hangzhou, nu ai deloc sentimentul coborârii în provincie.
Cam de două ori cât Berlinul şi mult mai mare decât Parisul, oraşul Hangzhou (cu peste 8,8 milioane de locuitori) nu e doar fostă capitală a Chinei, ci şi municipiu, deopotrivă, depozitar de tradiţie şi foarte modern. Am repetat în 2010, recent, vizita de cu un an înainte, dar lucrurile mi s-au părut noi. Capitală mondială a ceaiului verde şi a mătăsii, cu un produs pe cap de locuitor aproape de trei ori cât al României, oraşul nu este mai prejos de vreo metropolă europeană. Cam tot ceea ce este într-o astfel de metropolă se regăseşte aici, cu numeroase lucruri în plus: temple impunătoare, lacuri şi păduri atrăgătoare, vegetaţie tropicală, o bucătărie dintre cele mai variate şi mai sănătoase de pe glob. La Hangzhou, toate firmele majore din lume caută să ocupe poziţii.
Hangzhou este şi oraşul unora dintre cele mai bune universităţi chineze. Universitatea Babeş-Bolyai are ca partener Zhejiang University of Science and Technology, o universitate creată în cooperarea chinezo-germană, foarte bine asociată cu investiţiile industriale germane şi chineze, în cea mai dezvoltată regiune a Chinei (comparabilă, ca populaţie, cu Franţa sau Italia şi, ca dezvoltare, cu orice ţară europeană).
Nu poţi decât admira dinamismul rectorului Du Wei (filosof al artei, specializat la Cambridge, Anglia), modernitatea frumosului campus întins între lacurile şi munţii încântătoarei regiuni şi prospeţimea vieţii studenţeşti. Toate premisele avansate ale învăţământului (laboratoare de studiu bine echipate, biblioteci cu acces universal, laboratoare performante de învăţare a limbilor, terenuri de sporturi variate etc.) sunt prezente. Nu poţi decât preţui preocuparea de a crea şi de a folosi cele mai avansate cunoştinţe din lumea de astăzi pentru a schimba tehnologii, instituţii, proceduri din viaţa comunităţilor şi a oamenilor. Sudura cunoaşterii şi a acţiunii este, aici, precum în S.U.A., exemplară.
China este ţara unei vechi şi impunătoare culturi, pe care o cunoaştem tot mai bine graţie excelentelor ediţii internaţionale (ca limbă) tipărite de specialiştii chinezi înşişi. Generaţia mea i-a parcurs pe Confucius şi Lao-Tzi, de pildă, în traduceri făcute de specialişti englezi sau francezi. Acum, lectura este mai la obiect, traducerile fiind făcute de specialiştii chinezi înşişi. O nouă conştiinţă a propriilor valori culturale şi o conştiinţă a celorlalţi despre valorile chineze sunt pe cale de a se forma.
A început, de fapt, o nouă cunoaştere a Chinei. Vestigiile trecutului, puse în valoare cu grijă, în cadrul turistic inevitabil astăzi, se bucură de un interes natural. Complexul Zidului, Palatul Interzis, oraşul vechi din Hangzhou, zona scenică de la Wuzchen Dongzha şi Xinzha, grădina Yu şi oraşul vechi din Shanghai sunt concludente.
Nu este astăzi călătorie mai edificatoare asupra uimitoarelor schimbări din China decât cea de la Hangzhou la Shanghai. Celebrul “continuum urban-rural” dintre Köln şi Münster sau Bielefeld, care în anii şaptezeci uimea lumea, este aici realizat la scara Chinei şi a noului secol. Eficienta exploatare a fiecărei palme de pământ, cultivarea oricărei resurse cu tehnologii actuale, extinderea celei mai moderne reţele (autostrăzi, trenuri de mare viteză etc.) de transport, multiplicarea concentrărilor rezidenţiale – toate acestea sprijinite de o etică a muncii bazate pe inteligenţă şi spirit întreprinzător, evidente, sunt caracteristice.
Shanghai-ul este cu adevărat o metropolă a comerţului mondial. Diversitatea arhitecturală şi amploarea oraşului concurează de aproape New York-ul. Firmele lumii caută, vizibil, să fie prezente aici. Cea mai avansată modernitate, mereu de bun gust, este sesizabilă nu numai în centrul financiar, în autostrăzile suspendate, în sectoarele de inovaţie constructivă, în aeroporturi, în centre de expoziţii, ci şi în construcţiile relativ mărunte, în continuă expansiune. Expoziţia mondială 2010 este o piesă de o rară frumuseţe şi funcţionalitate arhitecturală, rezultatul unei gândiri cutezătoare, orientată spre viitorul cel mai profund.
De departe, pavilionul Chinei semnalează voinţa ţării de a conta, prin cultură şi acţiune inteligentă, în lumea actuală. Din păcate, România, lăudabil plasată în geografia Expoziţiei, nu a găsit soluţia: să prezinţi ceramică eclectică şi semi-manele, în mod gălăgios, în ţara porţelanurilor şi a unui sănătos cosmopolitism al artelor, este ceva prost gândit, indiciul unui veritabil dezastru pentru actuala administraţie a ţării noastre.
Două concluzii se impun, peste impresiile numeroase şi greu de stăvilit ale unei noi călătorii în China. Prima, pe care deja am evocat-o, este aceea că astăzi China atinge statura unei supraputeri nu doar datorită dimensiunilor (demografice, teritoriale militare etc.), ci, în bună măsură, din motive culturale. Unele ţări care au cunoscut sau cunosc o modernizare rapidă sunt susceptibile de o criză de identitate culturală (în condiţiile, cum se spune, ale unei “modernizări care dezrădăcinează”). China nu este pândită de o astfel de criză, căci stă pe o cultură a cărei anvergură abia începe să se dezvăluie pentru chinezi şi pentru ceilalţi.
A doua concluzie este că, luând în seamă experienţa Chinei, mulţi europeni vor trebui să îşi modifice conceptualizările. Se poate spune, sintetic, că alternativa care s-a moştenit din secolul XIX, în Europa, conform căreia socialismul şi capitalismul sunt mutual exclusive şi epuizează posibilităţile, nu mai face faţă realităţilor. O nouă conceptualizare a alternativelor de evoluţie în modernitatea târzie a devenit necesară.
O asemenea conceptualizare este chiar urgentă în cazul liderilor actuali ai statului român, care, destul de evident, nu înţeleg ceea ce se petrece nu doar în China, ci şi în Turcia, Rusia, Uniunea Europeană sau S.U.A. şi ajung să izoleze România în epoca celei mai intense comunicări dintre culturi şi popoare.
