Evoluţia cunoaşterii a înaintat însă vertiginos dincoace de această asumpţie. Astăzi, în orice caz, trebuie distinse cel puţin trei lucruri: “folosirea tehnologiei clonării pentru cercetare”, “clonarea în scopuri terapeutice, în medicină” şi “clonarea reproductivă”. Fiecare ridică problemele ei, dar cele mai dificile probleme le ridică, desigur, prin implicaţiile culturale, “clonarea reproductivă”: adică generarea de clone, de fiinţe copiate, de către oameni.
Cu aceasta marea întrebare “trebuie luată sub control internaţional clonarea sau aceasta poate fi lăsată în seama mecanismelor pieţei?” a devenit acută. Tendinţa este de a se da un răspuns pozitiv astăzi, la întrebare, dar a rămas dificilă punerea lui în aplicare.
Unde ne aflăm acum? Situaţia ne-o arată limpede raportul Is Human Reproductive Cloning Inevitable: Future Options for UN Governance, publicat la sfârşitul anului 2007 de Institutul de Studii Avansate din Yokohama (UNU). Acest raport inventariază diferitele considerente care intră în argumentarea unei decizii cu privire la viitorul clonării (“demnitatea umană”, “sănătatea umană”, caracterul presant al suplimentării fondurilor pentru combaterea sărăciei şi a injustiţiei sociale, “libertatea cercetării ştiinţifice”, “libertatea alegerii”) şi componentele “biodiplomaţiei” presupuse de decizie, ca şi evoluţia reglementărilor internaţionale.
Până în clipa de faţă momentul de cotitură a rămas Declaraţia universală asupra genomului uman şi a drepturilor omului (1998), care stipulează că “practicile care sunt contrarii demnităţii umane, precum clonarea de fiinţe umane, nu vor fi permise”.
în jurul acesteia, însă, tensiunea problemei nu s-a stins, iar Declaraţia “nu a devenit ultimul cuvânt”. Este adevărat că “nici o ţară nu a adoptat o lege care permite clonarea reproductivă umană”, dar, pe de altă parte, “eforturile de a separa clonarea reproductivă şi clonarea în scopul cercetării nu au dat rezultat”. Nicăieri nu s-a interzis orice fel de clonare. Rămâne însă deschisă problema generării unei opinio juris destul de puternică pentru a împiedica “clonarea reproductivă”.
După cum bine observă raportul Is Human Reproductive Cloning Inevitable: Future Options for UN Governance, în faţa noastră, pentru anii ce vin, se află cinci alternative: a) să se oprească orice cercetare a clonării – alternativă care ar opri destrucţia de embrioni umani în scopul cercetării, dar ar afecta ameliorarea terapiilor şi a instrumentelor de însănătoşire, o alternativă improbabilă, totuşi, căci prea puţine state ar îmbrăţişa-o; b) oprirea “clonării reproductive” – alternativă care s-ar bucura acum de susţinerea a numeroase state, dar care s-ar promova anevoios, căci cercetările ştiinţifice avansează cu rapiditate în domeniul “clonării reproductive”, încât oprirea ei completă este practic imposibilă; c) oprirea “clonării reproductive” şi cultivarea cercetării ştiinţifice a clonării – alternativă ce respectă libertatea cercetării, promite să favorizeze tratarea bolilor ce se lasă abordate celular şi se bucură de cel mai larg suport din partea statelor; d) oprirea “clonării reproductive” şi cultivarea cercetării ştiinţifice a clonării pe zece ani – alternativă ce ar promite realocarea de fonduri pentru combaterea sărăciei şi a injustiţiei sociale, dar nu este probabilă, dată fiind natura ei prea convenţională; e) moratoriu asupra “clonării reproductive” şi a cercetării clonării – alternativă nerealistă, căci un astfel de moratoriu vine prea târziu.
Dintre aceste alternative, a treia are de partea ei argumentele mai bune. îmbrăţişarea ei pretinde însă “adoptarea unui mecanism respectat şi efectiv de a guverna clonarea umană”. într-o lume în care diversitatea abordării demnităţii umane pare să fie mai manifestă ca altădată, un “consens” al statelor şi, poate, al umanităţii este deopotrivă şi indispensabil şi extrem de anevoios de atins.
Va găsi cultura de astăzi resursele “consensului”? Aceasta este de acum o întrebare extrem de dificilă, peste care, din motive de realism, nici o filosofie nu mai poate trece indiferent.
