Coabităm, nu cu un virus, ci, din ce în ce mai vizibil, mai palpabil, chiar cu moartea !

Avem, cred, șase săptămâni de când suntem obligați să stăm în casă. Dacă asta ne poate face să ne simțim mai bine, atunci merită să ne amintim că în urmă unei recluziuni similare, scriitorul francez Xavier de Maistre a dat lumii celebra carte "Călătorie în jurul camerei mele". 

Fratele celebrului gânditor Joseph de Maistre, el însuși amator de filosofie, a avut "nenorocul" de a-și petrece acest timp obligat să stea în casă, fiindcă a participat la un duel, fiind pedepsit astfel; din această pedeapsă s-a născut această critică a viciilor umane a societății în care trăia. Am recitit o parte din carte în dimineața asta, de 1 Mai.

Soarele luminează curat acoperișurile și hornurile înalte și o liniște absurdă sufocă trezirea la viață a orașului. Pentru De Maistre, care putea auzi șaretele, hurducăitul docarelor, zumzetul oamenilor, al străzii, trebuie că a fost mai greu să se gândească la călătoria lui în jurul camerei, decât nouă, bieți muritori pentru care plecarea zilnică și pierderea vremii în orice alt loc decât propria locuință e ceva obișnuit.

Nu cred că sunt mulți care să nu aibă zilnic "o întâlnire" de afaceri, de la mecanicul de service până la ministru și de la zilierul cel mai umil până la profesorul universitar. "Am o întâlnire" este, cred, una din expresiile cele mai uzitate de lumea actuală. "Sunt într o întâlnire" este unul din răspunsurile deja clasice atunci când suni pe cineva. O lume ocupată.

Xavier de Maistre nu se uita la ceas. A stat în camera sa și și-a imaginat o minunată călătorie în jurul ei, pe tot timpul recluziunii, a detenției. Noi nu mai suntem în stare să ne uităm spre interiorul nostru, nu mai știm să ne valorizăm amintirile. Noi nu mai suntem în stare decât să ne uităm la ceas, să ne planificăm întâlnirile, să fugim de noi înșine.

*

Toate posturile TV dau imagini de anii trecuți, de pe Litoral, cu mii de tineri semănând între ei ca picăturile de apă, mase mari de tineri urlând de 1 Mai, cu mâinile sus, iar în fața lor pe un podium, unul sau doi disc jockey, care în fața unui pupitru cu computere și butoane "mixează" un fel de muzică-zgomot, care pare să hipnotizeze mulțimea.

Undeva, într-un fundal, se proiectează imagini haotice cu animale bizare și figuri fantastice, fără nicio legătură cu realitatea; miile de tineri dau din cap transpuși, așteptând toți parcă momentul când din apa mării să iasă un uriaș animal marin care să-i devoreze... Anul ăsta - spune știrea - e pustiu; doar disc jockey-ul, singur, mixează și transmite pe internet. Imaginile exact asta arată. Un tânăr în spatele pupitrului, pe plaja goală, cu căștile pe urechi, dă din cap într-un anume ritm...

De 1 Mai toată lumea vrea lucruri simple. O poiană, un foc sprinten care să se facă jar repede, mici și bere. Punct. Toți "rafinații" - a doua generație în pantofi - care ieri vorbeau doar despre "spaghetti all'amatriciana", "tortellini cremma de truffe", "buffala", "gnocchi", "vitello tonnato" se dau de ceasul morții acum după bieții "populari" mici, ceafă și bere. Ar da orice pe autenticitatea amintirilor de altădată, dar le e teamă să nu se facă de râs în cercurile lor "soft"...

"Ou sont les neiges d'antan?" ar spune cei "expirați", așa cum fac eu acum, căutând o explicație pentru cei din tânăra generație, care de obicei știu tot despre viața în comunism, fără s-o trăiască, și bineînțeles, și despre sărbătoarea "muncitorilor" dinainte de '89... Nici nu mai ai loc să spui ceva, că ei știu tot. Opinează, fac filme, scriu despre comunism, ba unii dintre junii imberbi și-au descoperit, acum, chiar vocația de luptători anticomuniști.

La fel ca și cei care și au făcut carierele și viețile sub Ceaușescu, fără să scoată un cuvânt atunci, împotriva "ciumei roșii", cei care au început lupta "sângeroasă" cu socialismul abia după 1989, folosind ca și tinerii, ca armă, clișee goale și luminițele de la telefoanele mobile. Ejusdem farinae.

Observ că majoritatea acestor imberbe vlăstare nu știu absolut nimic, nici despre viața în comunism, nici despre ziua de 1 Mai. Doar povești benigne, fără relevanță... Probabil că în cartea de căpătâi a acestor tineri frumoși (și, cred ei, liberi!), "Micul Elf", nu se dau detalii despre zona asta de timp...

Cât am fost copil, cum cartierul nostru era majoritar săsesc, ziua de 1 Mai nu era decât o zi sau două libere și atât. Ce ar fi putut însemna pentru familiile Henning, Drotleff, Roth, Engber, Pfaff, Fakesh, Hartl (nașul meu de botez!) sau Untch "sărbătoarea" asta? Erau două zile libere, în care se făcea curățenie în grădini, în curți și, mai ales , se reparau șanțurile, se văruiau teii de la porți și se puneau pietre rotunde, văruite și ele, care delimitau așa-zisul trotuar...

În cartier, ne făceam, oarecum, propria sărbătoare: de obicei bărbațîi din "vecinătăți", sașii, se adunau la biserică, frumos îmbrăcați, fiecare având asupra sa un instrument de suflat. Adunată astfel, fanfara pornea pe străzi, cântând cântece și marșuri care încântau pe toți cei din case. După ce trecea cel puțin o dată pe toate străzile cartierului, fanfara poposea în parc, unde toată lumea bea o bere binemeritată.

Parcul se afla în spatele primăriei, peste drum de moară, astfel că râul Sadu, care mișca roata uriașă, de lemn a morii, trecea și prin parc. Încet-încet, sași și români din cartier se adunau la mesele de lemn și se trecea la pregătirea grătarelor. Mai târziu, spre seară, fanfara cânta și perechile dansau valsuri, pe o insulă de ciment în mijlocul căreia trona un tei uriaș...

*

Mai târziu, la Sibiu, grupul nostru se pregătea cu două, trei zile înainte. Treceam prin Parcul Astra, prin fața Spitalului Luther, clădire sobră, în stil baroc, unde mi-am început viața, apoi prin fața somptuoasei Biblioteci Astra, unde aveam să-mi petrec mii de ore la sala de lectură, apoi prin fața statuilor lui Timotei Cipariu, Andrei Mureșanu, Gheorghe Barițiu, Emanoil Gojdu, Badea Gheorghe Cârțan, care a dus peste Carpați peste 200.000 de cărți, Ion Slavici, Octavian Goga și Gheorghe Lazăr.

Apoi o luam pe strada Mitropoliei, în jos, pe lângă Catedrala Ortodoxă, o copie a Sfintei Sofia din Istanbul. Ajungeam în Piața Cibin și, ca în fiecare primăvară, țărăncile săsoaice și oltenii aveau pe masă ridichi "de gheață", roșii, ceapă și usturoi, iar ciobanii îmbrăcăți în costum popular, cu șerpare late, brânzeturi din Mărginime.

Uneori mai luam și câte un miel rămas la câte un cioban, dar carnea o luam din satul Sibiel, unde stăteam câteva zile la începutul lui mai. De obicei luam trenul personal, care se mișca greu și, până fumam câteva "Mărășești" uscate pe sobă de teracotă, ajungeam în gară.

De la intrarea în sat, unde preotul Zosim Oancea a organizat cel mai mare muzeu de icoane pe sticlă din Transilvania, treceam pe lângă cele două clădiri-expoziție aflate la câțiva metri una de alta, între biserică și cimitir și urcam abrupt către platoul înalt de pajiște montană, unde majoritatea sătenilor aveau încă o colibă, o gospodărie unde stăteau împreună cu animalele, vara. Pe câțiva bani închiriam o astfel de locuință de vară, din lemn, pentru două-trei zile, cumpăram carne, țuică și vin și către seară ajungeam și ne instalam acolo.

Ce zile cu lecturi, discuții și haz am petrecut cu prieteni minunați, Emilian Tantana, care avea să fie, după decesul marelui profesor și jazzman Nae Ionescu, directorul Festivalului de Jazz Sibiu! Nae Ionescu a fost cel care a adus jazz-ul la Sibiu. A umblat din școală în școală, voluntar, rugându-se de profesori să-i lase pe copiii de ciclul 1 să studieze istoria jazz-ului. Lui Nae, lui Emilian și lui Titi Stoiculescu le datorez inițierea mea în tainele și frumusețile acestei cele mai libere forme de muzică.

Activitatea profesorului Ionescu nu s-a oprit doar la predarea muzicii, el fiind cel care a iniţiat, fondat şi gândit Festivalul Internaţional de Jazz, cel mai longeviv şi cel mai vechi din România, dar și un club în care săptămânal ne adunăm să auzim prezentările, temele minunate ale lui din istoria și contemporaneitatea jazz-ului mondial.

Mai veneau la Sibiel Nelu Bischin, Tania C., Raluca D., dar și alții, cu toții oameni de carte și ascultători de jazz... Ziua umblam pe dealuri, căutând urme de cabane țărănești vechi și săpam după cahle îngropate; găseam uneori cahle glazurate de o rară frumusețe, semn că pentru țăranii transilvăneni frumosul era parte a vieții zilnice.

Multe din obiectele casnice vechi găsite de noi se află azi în casele tuturor prietenilor noștri, dând bibliotecilor un aer de originalitate și stil. Cât am putut să râdem când s-a citit, la un 1 Mai, cu voce tare, la foc, "Scrisoarea" lui Daniil Harms, din recentul apărut "Un spectacol ratat" și ascultam ultimele discuri de jazz primite de Emilian.

Prin el aveam legătura cu jazz-ul mondial, fiind corespondent, ca și Virgil Mihaiu, la reviste precum Jazz Forum și Jazz Podium. Ascultam în jurul focului Ravi Shankar, Trilok Gurthu, Shakti, cu John McLaughlin, și ne amețeam cu vin "de buturugă" de Sibiel, apoi dormeam în podul șurilor mici, în fân, fără nicio grijă. Uram cu toții comunismul, toți am fi vrut să putem ieși din țară, să trăim în democrație și libertate.

Iubeam Occidentul atât cât știam noi despre el și făceam planuri pentru viitoarea evadare, însă, mai cu seamă trăiam o tinerețe frumoasă; o trăiam mai ales cultural fără să fi sărbătorit sau acceptat nimic din ceea ce transmiteau oficialii comuniști. Dimpotrivă. Sabotam orice se putea sabota, iar uneori ne asumam riscuri nebunești...

*

Într-un alt 1 Mai, de pomină, noaptea, târziu, după ce ascultasem Joe Zawinull & Weather Report și minunatul "Koln Concert" al lui Keith Jarett (asociez, în memorie, întotdeauna întâmplările cu momentele muzicale, și cumva, parcă s-au anticipat și s-au întrepătruns într un mod neștiut, una cu alta, pentru a duce într-un punct), cu multă votcă, la Wolfy B., în Piața Schiller, ne-a venit ideea să ieșim pe străzi și să ne plimbăm cu tomberoanele.

Nu știu câți mai țin minte tomberoanele mari, cenușii, cu roți imense de lemn; o mai făcusem și altă dată și cel mai amuzant era să coborâm pe sub Podul Minciunilor, până jos, pe strada Turnului, sau prin celebrul pasaj al scărilor, pe lângă cârciuma Sibiul Vechi, mirosind a pui fript și a usturoi...

Eram suficient de bine dispuși la orice în noaptea aceea, după ce am făcut absolut tot ceea ce se putea face în casă, cu Wolfy, Jules, Emil, Karcsy de la Filarmonică, Romanino, oboistul cu păr lung, Laci Barabas, Christa S., Livia și alții / altele, cărora nu vreau să le spun numele, fiind azi "oameni serioși", la casele lor.

Oricum, eram un grup eterogen: pictori, actori și actrițe de la Teatrul German, scriitori care nu fuseseră publicați niciodată, sculptori și pictori fără expoziții, profesori, studenți la Teologie, fotografi sau pur și simplu tineri "fără ocupație", pasibili oricând de o condamnare de șase luni de pușcărie, fiindcă pe atunci era obligatoriu să ai un loc de muncă.

Tot ce ne unea era muzica de jazz, arta sub toate formele ei, filmul, literatura și tot ce ne făcea să putem suporta acel comunism canceros, care mușca zilnic din viață noastră. Încercam să facem din fiecare zi o mică sărbătoare culturală, descopeream viața în alte registre, încercam să desfacem în fâșîi subțiri relațiile între un bărbat și o femeie și adâncimile lor dulci, nebănuite pentru cei mai mulți, construind astfel, fără să știm, un mod de a trăi și de a rezista.

Nu știu cine a văzut într un colț din hol, când, împleticindu ne, ne pregăteam să ieșim din casă lui Wolfy, bidonul de vopsea Duco albă și pensulele pregătite (am aflat apoi) să refacă, în mâna prietenului nostru vitrinier, fațada unui magazin din apropiere, a doua zi.

Le-am pus într o pungă de 1 leu și le-am luat cu noi. Am traversat în pustietatea nopții Piața Mare, până în fața Bisericii Catolice (în curtea căreia se ascundea statuia Sfântului Nepomuk). La 10 m de locul unde de obicei cameramanii îl filmează pe Johannis intrând în biserică. Era destulă gălăgie, dar și noi suficient de inconștienți.

Se auzeau de acolo de unde rămăsesem cu Lacy Barabas, în față CEC-ului, hurducăielile tomberoanelor cu roți și râsetele, ca niște cuțite ascuțite, sfâșiind liniștea orașului adormit. Lacy a desfăcut vopseaua și cu cele două pensule, în mai puțin de jumătate de oră, am scris frumos, cu litere mari, pe trotuar, "JOS CEAUȘESCU!", iar în partea cealaltă a gangului prin care se trecea în Piață Mică, "JOS DICTATORUL!".

Când am terminat "opera", nu mai râdea nici unul din noi. Ne sărise alcoolul din cap: eram murdari pe mâini și pe haine cu vopsea albă, ca niște zugravi. Noroc că Laci stătea aproape, la nici 500 m, pe strada Avram Iancu, unde ne-am și grăbit să ajungem și să scăpăm de tot ce ne putea incrimina. Haine, vopsea, pensule.

N-am putut dormi nici un minut. Am continuat să bem și să ascultăm pe magnetofonul Akai al prietenului meu Emerson Lake & Palmer - "Pictures at an exhibition", până în jur de 09:00 dimineața, apoi, căa niște criminali care se întorc la locul faptei, am purces spre acel loc.

Un grup de milițieni și de civili se foia în jurul "operei" noastre, chinuindu-se să îndepărteze vopseaua cu niște șpacluri, fără succes, însă. În 10 minute a apărut o mașină de șantier din care au coborât trei muncitori cu pickhammere și au început să spargă trotuarul. Zile întregi găurile au rămas acolo, până să se toarne din nou asfalt.

Treceam zilnic pe acolo, chicotind, și așteptam din zi în zi să fim "luați" sau chemați la anchetă, dar am avut noroc. În oraș se aflase de isprava noastră, se vorbea pe la colțuri, dar nu... Nu știu nici până acum cum de nu ne-au dibuit. Ori avuseseram noroc, ori preferaseră să mușamalizeze totul, de teama unui scandal de amploare.

Oricum, de atunci, pentru mine, 1 Mai se asociază cu mirosul de vopsea Duco, cu "Black Market" a lui Zawinull, cu "Koln Concert" al lui Jarett, dar și cu "Tablouri dintr-o expoziție" a lui Modest Musorgski, așa cum curgeau ele pe banda AGFA a lui Lacy Barabas: mai întâi în interpretarea Emerson Lake & Palmer, apoi în orchestrarea lui Rimski Korsakov, și, în final, a lui Maurice Ravel, varianta cutremurătoare, cu un uriaș pachet de suflători.

Și cu amintirea unui grup de tineri (cu siguranță nu atât de frumoși, nu atât de liberi că cei de azi!), care încercam să ne trăim cumva tinerețea furată, în vremuri când nici unul dintre noi nu ne gândeam că viața nu e decât o strategică retragere spre moarte...

*

"Omul vrea să fie și comandant de armată, și președinte de academie, și adorat de femei frumoase, iar atunci când are toate astea, îi pare rău după viața la țară și după liniște și îl invidiază pe cioban pentru stâna pe care o are" stă scris pe prima coperta a cărții lui Xavier de Maistre.

Niciodată nu suntem mulțumiți. Până când, într-o zi că oricare alta, dispărem. "S-a dus înainte de vreme", se spune prea adesea. Acum încercăm să păcălim timpul. Suntem în pandemie și moartea înconjoară pământul cu prezența ei.

Coabităm, nu cu un virus, ci, din ce în ce mai vizibil, mai palpabil, chiar cu moartea. Ne-am obișnuit să "cumpărăm" timp, iar doctorii ne ajută să ne prelungim viața, amânând "clipa aceea", cât mai mult posibil. Să avem iluzia că ne controlăm destinul. Ne-am imbecilizat, crezând că timpul ne aparține.

Femei și bărbați, deopotrivă, încercăm să ștergem de pe față și trupul nostru urma trecerii lui, crezând că l-am păcălit, că îi putem înșela pe ceilalți și pe noi în felul acesta. Dar amintirile? Ce facem cu ele? Le putem șterge? Sau ne părăsesc, când nu suntem demni de ele?

* E o altă dimineață, rece, cu nori gri, urâți și amenințători. Stau pe canapea. Mă uit împrejur, mângâi cu privirea cărțile, camera asta în care viețuiesc și în jurul căreia am făcut și fac dese călătorii. Azi privirea mi s-a oprit asupra unei cahle de teracotă țărănească, făcută manual, cu glazură din sticlă topită verde, imaginând "pomul vieții".

O cahlă dezgropată de mine, demult, pe dealurile Sibielului. Totul se reduce la perioada (scurtă?, lungă?) a unei vieți, pe care noi, cu bună știință ne o umplem cu "deadlines", întâlniri, călătorii exotice, proiecte, ședințe de "coaching", "parenting" și alte atâtea prostii, probabil doar ca să păcălim moartea.

Mă uit la cahla veche de peste 100 de ani și îmi dau seama că nu mai am alt timp decât timpul meu și al locurilor, al oamenilor pe care îi iubesc necondiționat și al amintirilor care nu m-au părăsit. "Fiecare are amintirile pe care le merită", spunea, cred, Paler. Eu sunt fericit cu ale mele. Dar nu știu dacă le merit.