Respectarea ultimei dorinţe, pasămite, poate fi o datorie de onoare chiar şi la un lup sălbatic. Căci aceasta era dorinţa iepuraşului, mare pasionat de coreografie. Şi lupul l-a slobozit, aşteptând ultimul balet iepuresc. Dar când iepuraşul a simţit din nou pământul sub picioare, ţuşti în tufişuri şi de acolo, în libertate... "Hm... Coreografie de rahat!" se spune că ar fi ricanat lupul rămas flămând şi dezamăgit de propria credulitate onestă. Cu asta s-a ales fenomenologul lup care, într-un moment de umanitate lupească, dacă o putem numi aşa, a ales să-l creadă pe iepuraşul lipsit de fairplay. Noi suntem suma alegerilor noastre, cum bine şi adevărat se spune. Dar când alegem să înţelegem pe cineva, avem, din păcate, şi idioata pretenţie de a ni se răspunde la fel. Alegem politicienii după un "contract" simplu, înaintea votului. Credem că ne-au înţeles, fiindcă am făcut totul ca să ştie ce ne dorim, iar ei ne spun că au intrat în miezul sufletelor noastre şi astfel, cunoscându-ne, nu vor face nimic din ceea ce ei au aflat că nu ne face plăcere.
Apoi, noi îi votăm şi asistăm la o "coreografie de rahat". La fel se întâmplă şi într-un cuplu. Construcţia şi soliditatea acestuia constă în faptul că ne dorim ca celălalt să fie fericit, iar pentru asta "ne-am interesat", prin cunoaşterea lui, ce anume îşi doreşte şi ce anume îl răneşte definitiv. Dacă între politicieni şi societate se naşte un hău, înseamnă că unuia dintre cei doi "parteneri" nu i-a păsat de celălalt. Într-un cuplu, de asemenea. La începutul secolului trecut filosofii au început să se gândească la ce anume înseamnă să cunoşti într-adevăr pe cineva sau ceva. Fără să mai mergi, ca până atunci, cumva, pe ghicite. De fapt, asta a fost, într-un fel, şi naşterea fenomenologiei. Adică elaborarea unui set de principii, o metodologie, cu care să putem înţelege experienţa umană aşa cum este ea în viaţa trăită, şi nu ca un set de date obiective. Este, orice am spune, o abordare mai apropiată de cea a unui scriitor, a unui prozator, iar în anumite momente, chiar de a unui poet, deosebindu-se de abordarea unui cercetător înclinat spre a defini şi a abstractiza. Şi cred cu tărie că literatura poate să dea dintotdeauna definiţii mai adevărate decât studiile unor indivizi care scriu cărţi groase într-un birou, adunându-şi materialul din alte cărţi, la fel de groase şi inutile.
Poate că, mai mult decât oricând, la toate nivelurile existenţei oamenilor ca popoare, dar, cu siguranţă, mai ales la nivelul experienţelor personale, avem nevoie să folosim cunoaşterea şi s-o îndreptăm asupra a ceea ce germanii înţeleg prin "einfühlung", termen care, tradus, înseamnă "a simţi în" sau, mai bine, "empatie". Aceea ce Husserl folosea pentru a se referi la acea modalitate de cunoaştere care tinde să pătrundă în experienţa unei alte fiinţe umane. Dar nu numai pentru a o investiga rece şi distant, aşa cum, din păcate, se întâmplă în aceste timpuri mizerabile, ci şi pentru a pătrunde în sufletul unei fiinţe umane, pentru a cunoaşte şi a simţi lumea aşa cum este ea construită înlăuntrul complicat al acelei fiinţe. Pentru a simţi lumea şi viaţa exact aşa cum o face aceasta. Cred că aici s-a oprit cunoaşterea sau apetitul nostru, ca popoare şi ca indivizi, în "a-l cunoaşte" cu adevărat pe celălalt. Politicienii noştri nu mai fac nici un efort de a vedea ce se întâmplă în viaţa adevărată, de zi cu zi, a celor pe care îi reprezintă. Nu mai sunt interesaţi de asta: de a face în aşa fel încât să iasă, în final, cu demersurile lor politice şi sociale în întâmpinarea unui popor de care au fost aleşi. Cum nu mai există nici acel mod de a iubi, cu adevărat, prin a-l cunoaşte pe cel căruia îi adresezi, ca politician şi ca om, iubirea ta! Pe oameni îi interesează doar propria persoană, propria familie, propria bunăstare. Un egoism incredibil într-o societate, zicem noi, evoluată.
Dar nu e mică mirarea fiindcă şi în esenţa acestui popor lucrurile nu stau deloc mai bine. Egoismul se ridică până la cele mai înalte culmi. Oamenii nu-şi mai urmăresc semenii în felul arătat mai sus decât atunci când aceştia fac obiectul vreunei tranzacţii. Nici în cuplu cei care pretind că se iubesc nu mai au obişnuinţa de a încerca să se pună în locul celui iubit, ca să vadă ce i-ar face sau nu plăcere din ceea ce ei fac, gândesc sau simt aceştia. Probabil că este demodat să te substitui celuilalt pentru a afla ce anume i-ar face rău sau, dimpotrivă, cum anume l-ai putea face fericit pe cel pe care pretinzi că-l iubeşti. Ori dacă şi la nivelul acesta, considerat cel mai intim, egoismul învinge în sensul că paralizează interesul şi cunoaşterea celuilalt, aşa încât nu mai ştii să i te substitui pentru a-l putea face fericit, cunoscându-l, atunci aproape totul e pierdut. E drept, oamenii au scopuri, au ţeluri, au mici fericiri şi o viaţă din care n-ar vrea să iasă. Ar vrea şi am vrea cu toţii, poate, să fim fericiţi în aşa fel încât să nu trebuiască să dăm nimic sau aproape nimic în schimb.
De fapt, ne place să mai păstrăm o mimică interesată, ne place să jucăm un teatru îndoielnic; de parcă viaţa noastră s-ar desfăşura pe o scenă, şi noi jucăm rolurile care ne plac sau care ni s-au încredinţat. Unii dintre actori sunt politicieni şi joacă rolul politicianului. Al acelui politician care se interesează formal de drama cetăţeanului, îl cunoaşte dezinteresat şi care mimează că se pune în locul lui pentru a-l înţelege mai bine. Societatea civilă, de asemenea, se revoltă la televizor, dând senzaţia că s-ar lua în serios, că ar lupta pentru drepturile fundamentale ale cetăţeanului, după care se bate pe burtă cu "duşmanul" imediat ce şi-a scos lavaliera. În fine, îndrăgostitul "comun" al zilelor noastre îşi vede doar propriul interes cu maximă acuitate şi parcimonie. Îşi urmează propriul drum, este foarte atent la viaţa sa de persoană fizică, psihică sau cum o mai fi fiind. Nu se mai chinuie nici ei, partenerii lor de pe redutele sufletelor, să-şi imagineze dacă vorbele, actele, gesturile sau hotărârile lor îi afectează pe cei pe care pretind că-i iubesc. E mai simplu să trăieşti mici fericiri banale care seamănă cu ale tuturor. Asta nu implică nici un fel de cunoaştere, ci doar să trăieşti viaţa ca şi când ai trăi ultima zi pe pământ. O mare doză de egoism îi face să nu se mai poată pune în locul celuilalt.
Să-l înţeleagă, să-i înţeleagă drama sau fericirea.
Când îi votăm pe reprezentanţii noştri politici (şi nu pe şefii noştri!), când ne încredinţăm sentimentele vreunui om din lumea asta, înseamnă că ne-am deschis sufletele în faţa lor, că îi aşteptăm să intre înlăuntrul nostru şi să ne cunoască. Să ştie cum suntem, ce ne-ar face bine şi ce ne-ar distruge... Dar probabil că suntem, noi, cei care ne încăpăţânăm să mai credem asta, în absurditatea noastră vetustă, o specie pe cale de dispariţie.
P.S.
În timp ce mă pregătesc să închei acest text, privesc la TV manifestaţia de bucurie de la Washington, pornită la aflarea veştii uciderii lui Bin Laden. Oameni fericiţi că s-a făcut dreptate. Fericire care o să dureze câteva ore, câteva zile. Nu ştiu dacă acesta este doar un act de justiţie care tocmai s-a înfăptuit. Cred că e, mai degrabă, dovada imensei fragilităţi a acestei lumi a oamenilor. A oamenilor care devin din ce în ce mai orgo-lioşi, mai însinguraţi, mai egoişti şi mai suficienţi (deşi găsesc resurse să se mintă şi să-şi susţină contrariul!) toc-mai prin aceea că se simt atât de puternici, încât nu se mai "caută" unii pe ceilalţi; oa-meni singuri şi "fericiţi", cărora nu le mai pasă decât de "adevărurile" lor.
