“Criza greacă” şi “actorii europeni”

Criteriile de convergenţă - pentru aderarea la Euro - sunt prevăzute în Tratatul de la Maastricht şi nu vor fi modificate curând.

 Ceea ce se va întâmpla, ca urmare a actualei crize economico-financiare globale, incluzând episodul Grecia, va fi o aplicare foarte riguroasă a “criteriilor Maastricht”.

 

Se va realiza o scrutinizare foarte severă a acestora în perioada care urmează şi se va accentua asupra duratei lungi.

 

în mod sigur, României şi altor state membre aspirante la Zona Euro li se va solicita realizarea convergenţei reale şi dezvoltarea economică sustenabilă. Se va ţine cont mai mult, pentru evaluarea aspirantului, de unii indicatori precum contul curent şi competitivitatea. De altminteri, se aud tot mai multe voci dinspre Banca Centrală Europeană şi unele state membre că nu se va mai permite apariţia unui nou “caz Grecia”, iar statele membre ale UE aspirante ar trebui să-şi facă “lecţiile” conştiincios şi să se concentreze asupra convergenţei reale şi dezvoltării durabile.

 

Deja se observă, în cazul acestor state membre - vezi Polonia, Cehia - o atitudine “wait and see”, afirmându-se că în loc să se grăbească să adere la Euroland, mai bine să pregătească foarte bine îndeplinirea “criteriilor Maastricht”. Iar, în ultima vreme, conduita “wait and see” transpare şi din discursurile unor oficiali români, lipsind însă elementele de concreteţe în aplicarea Programului de convergenţă, care a fost returnat de Comisia Europeană în urmă cu câteva săptămâni pe motiv de... neadecvare. Nu trebuie omis a spune că, la Bruxelles şi Frankfurt, mulţi asociază situaţia din România şi Bulgaria cu ceea ce s-a întâmplat în Grecia, vorbindu-se deja de un “pattern balcanic”. Ceea ce s-ar putea traduce printr-un scepticism sporit faţă de această arie. Consecinţele pot fi presupuse!

 

Zona Euro are o vechime de doar un deceniu şi a fost formalizată ca “Eurogroup”  abia prin Tratatul de la Lisabona, care a intrat în vigoare la 1 Decembrie 2009. Cu toate acestea, Euroland are probleme grave, rezultate din uriaşe deficite care au pus finanţele publice pe o traiectorie greu de susţinut. în plus, există o percepţie destul de extinsă că ar lipsi şi voinţa politică pentru aplicarea soluţiilor potrivite. Probabil de aceea, Joseph Stiglitz a avertizat că am putea asista la sfârşitul Euro.

 

Dar el adaugă imediat că aceasta pare o probabilitate doar dacă UE nu-şi rezolvă “problemele instituţionale fundamentale”. Realitatea este că actuala criza internaţională a demonstrat că UE a străbătut, în ultimul deceniu, numai jumătate din drumul spre o uniune monetară viabilă. De aici ar rezulta că statele membre ale UE ar trebui să continue calea spre Uniunea Economică şi Monetară, să intensifice integrarea, să dezvolte un management de risc şi supraveghere riguroasă şi, mai ales, statele membre să acţioneze coordonat în politicile economice. Altfel, s-ar menţine vulnerabilităţile deja semnalate şi ar expune pieţele europene la şocuri costisitoare. în orice caz, câteva decizii importante vor trebui luate (de exemplu, ar merita revăzut Tratatul de la Lisabona), iar o alegere raţională ar contribui la întărirea Zonei Euro.

 

Există opinii foarte diverse ale experţilor despre acest subiect. Criza actuală a reliefat cel puţin trei pachete de slăbiciuni structurale ale Zonei Euro: a) instituţionale: s-a văzut dificultatea implementării unor politici comunitare, inclusiv în ceea ce priveşte experimentul monetar euro; b) politice - se observă efectul incapacităţii coordonării şi cooperării statelor membre în materie de politici economice; c) management/guvernanţă: s-a demonstrat că UE şi Piaţa Internă s-au preocupat mai mult de managementul riscului intern şi mai puţin de managementul crizelor internaţionale.

 

Fără o adâncire a integrării şi o coordonare mai strânsă a statelor membre, UE are doar o capacitate limitată de a face faţă situaţiilor de criză internaţională. Cu o politică monetară comună, dar fără mijloace de a urma o politică fiscală comună, UE nu are cum să controleze evoluţiile economice în contextul competitivităţii globale. O astfel de structură hibridă - perpetuată, din păcate, şi de Tratatul de la Lisabona - nu oferă capacitatea legală de a gestiona tensiunile care pot apărea în Zona Euro, datorită diversităţii structurilor economice, capacităţii administrative şi manageriale şi din cauza şocurilor de pe pieţele globale. Doar “nominalizând şi avertizând” este prea puţin!

 

în loc să se vorbească doar de “tragedia (criza) greacă”, ar trebui să se caute soluţii la “criza structurală a Euroland”. S-a văzut clar că cele mai multe din aşa-zisele “soluţii naţionale” au prelungit şi chiar agravat criza. Ar fi nevoie de “soluţii europene” care să ia forma unui răspuns coordonat de politica economică europeană.

 

 Dintre “soluţiile de criză” propuse de experţi aş enumera: o mai bună reglementare a sistemului financiar (internaţional şi european); reguli simple şi eficace; supraveghere mai strictă a Pactului de creştere şi stabilitate; măsuri economice anticiclice care să ducă la crearea de locuri de muncă şi să fie corelate cu politicile sociale, de sănătate şi educaţionale; modernizarea cadrului Uniunii Economice şi Monetare, a managementului şi guvernanţei economice în Zona Euro, inclusiv prin angajamente de coordonare, cu caracter obligatoriu, între statele membre; reducerea deficitelor şi datoriilor; examinarea mai atentă a statisticilor statelor membre, îndeosebi ale celor care intenţionează să adere la Zona Euro; acordarea atenţiei factorilor sociali şi psihologici. Şi încă ceva: concentrarea excesivă pe moderarea salarială, ca mijloc de reducere a deficitelor, ar putea duce la diminuarea şanselor de creştere economică.

Proiectul monetar Euro s-a dovedit a fi viabil într-o perioadă de dezvoltare economică, dar actuala criza a înfăţişat vulnerabilităţile la şocurile pieţei globale. Inabilitatea liderilor europeni în cazul Greciei este o caracteristică a europenismului contemporan, care ne arată lipsa unui leadership adecvat momentelor de criză internaţională. Atât J. C. Junker, cât şi J. C. Trichet au insistat, în ultimele luni, că Zona Euro ar trebui să facă “un mare pas înainte”.

 

Eu cred că Euroland ar avea capacitatea, chiar şi împreună cu FMI, de a opri fenomenele financiare negative, dar trebuie avut în vedere că puterea reală de decizie este în mâna statelor membre, numai acestea au instrumentele de control al cheltuielilor publice şi colectarea taxelor. Abordările individualiste, în detrimentul coordonării şi integrării, explică şi de ce/cum a fost posibilă “tragedia greacă”, dar şi gravele turbulenţe şi deficitele din Zona Euro. Or, repoziţionările globale postcriză arată preferinţa pentru coordonare şi integrare. în acest context, de ce ar renunţa UE la un avantaj competitiv pe care ar trebui doar să-l dezvolte, perfecţioneze şi eficientizeze?

 

Foarte frecvent s-a spus că Euro este o “barcă de salvare”, dar situaţia Greciei şi a altor state din Zona Euro probează că epoca idealismului Euro-ist s-a împotmolit în realitatea crizei pieţelor globale. Soluţia la criză, dar şi în perioada postcriză, rezidă în eliminarea defecţiunilor şi desăvârşirea construcţiei, inclusiv prin continuarea aderării altor state membre la Zona Euro, desigur după îndeplinirea riguroasă a “criteriilor Maastricht”.

 

Teoretic, o eventuală ieşire a unui stat membru din Euroland ar putea fi efectuată prin suspendarea legislaţiei de aderare. Juridic, Tratatul de la Lisabona prevede o “clauză de ieşire” şi procedura corespunzătoare. în practică, încă nu s-a exersat o asemenea procedură. în schimb, există situaţia în care unele state membre ale UE, deşi îndeplineau criteriile de convergenţă, au solicitat anumite “derogări specifice” de la Uniunea Economică şi Monetară. Principiul opt-out a funcţionat chiar în ultima fază a negocierii Tratatului de la Lisabona şi chiar în materia discutată.

 

în ceea ce priveşte situaţia Greciei, ieşirea acesteia din Zona Euro nu ar fi o soluţie la actuala criză. Chiar dacă unii finanţişti ar putea scenariza efecte de redresare economică prin reintroducerea Drahmei, costurile ar fi foarte mari în durata medie şi lungă. Ar trebui să ne imaginăm situaţia de colaps a Drahmei, afectarea sistemului bancar şi pierderi enorme pentru investitorii şi băncile străine care ar putea recupera doar după ce redresarea economică ar indica o dezvoltare durabilă. Ceea ce ar însemna afectarea în durată şi a situaţiei populaţiei, precum şi eventualitatea unei reveniri dificile în Grupul Euro.

 

 Pentru Zona Euro ar fi, de asemenea, o lovitură puternică, motiv pentru care Banca Centrală Europeană va continua argumentarea necesităţii sprijinului acordat Greciei. De altfel, şi liderii coaliţiei guvernamentale din Germania au propus, recent, o altfel de soluţie: schimbarea legislaţiei europene, astfel încât dacă o ţară din Zona Euro ar întâmpina dificultăţi de genul celor din Grecia, să i se permită a intra în insolvenţă, pentru a fi siguri de participarea creditorilor la eventualele programe de redresare/salvare. în mod sigur, lecţiile actualei crize economico-financiare internaţionale vor genera şi alte propuneri.