Cronica unei crime cu premeditare lungă

Tehnic, soluţia scăderii salariilor şi pensiilor e corectă. Un sector privat care acceptă sau suportă să dea bugetului doar 31% din PIB nu poate susţine un sector bugetar care consumă 40%, din cheltuielile sale aproape 2/3 fiind salarii şi pensii.

Tot tehnic, dar din perspectivă juridică, soluţia aleasă de guvern este cea care implică cele mai mici riscuri de a fi anulată printr-un aviz de neconstituţionalitate, întrucât nu sunt create premisele unor discriminări. La criză bugetară ca la război: cei slabi şi vulnerabili riscă să ajungă “pagube colaterale”. Scurt, cinic, dar dureros de adevărat. Doar câteva observaţii se mai cuvin a fi făcute:

 

- ajustări drastice se petrec şi în alte ţări europene, deşi nu la grămadă şi nu la aceste niveluri. De ce la noi e mai rău? întâi, pentru că măsurile guvernului român vin la cel puţin un an de la momentul optim când ar fi trebuit luate. Apoi, pentru că şi căderea PIB-ului de la creşterea din 2008 la scăderea din 2009 a fost mult mai dramatică decât într-o economie consolidată: aproape -15%.

 

în plus, creşterea anterioară s-a bazat pe o crăpelniţă a consumului, într-o perioadă în care economia autohtonă producea infim faţă de cerere, iar apetenţa românilor trebuia satisfăcută prin importuri. Am mâncat pe credit, din vecini, dar am avut impresia (falsă) că ne dezvoltăm, impresie creată şi de frenezia cu care oamenii politici anunţau noi şi noi succese imaginare ale economiei româneşti. Cu riscul ca partidul său să fie zburătăcit urgent din actualitate şi să intre direct în istorie, preşedintele îşi asumă măsurile criminale pentru cei de astăzi, ca să le uşureze celor de mâine supravieţuirea, oricum incertă.

 

 

- modelul social european, pe care l-am îmbrăţişat cu entuziasm, prilejuieşte în aceste zile dezbateri aprinse în marile capitale UE, chiar şi ţările nordice fiind nevoite să intre într-un carusel al reducerii cheltuielilor bugetare. Am intrat într-o fază nouă şi necunoscută a crizei internaţionale, iar amânarea unor măsuri de scădere a deficitelor poate avea efecte a căror gravitate e acum imposibil de anticipat.

 

Pentru România, continuarea înaintării într-o spirală a îndatorării ar fi însemnat creşterea datoriei publice într-un ritm necontrolabil, până la niveluri de unde nu ne-ar mai fi salvat nimeni. Puşchea pe limbă!, însăşi Spania, una dintre economiile importante ale zonei Euro, s-ar putea afla într-o atare situaţie, după ce emisiunea de obligaţiuni a Finanţelor de la Madrid a fost ignorată complet pe piaţă, iar spaniolii nu au atras nici o copeică găurită.

 

- eu, tu, noi toţi vom risca să repetăm greşelile mari ale trecutului, fie că le-am comis noi înşine, fie că le-au comis alţii în locul nostru, dacă nu vom învăţa din ele. Când primim câte-o găleată colorată politic sau vreun borcan cu murături, e musai să i le deşertăm nenorocitului în cap, pe loc. Când intrăm într-o oricât de banală asociere cu vreun seamăn, e musai să ne reprimăm instinctul atavic de a-i omorî capra şi de-a fugi cu ea în cârcă.

 

Când se întâmplă să dea norocul peste noi şi să avem în buzunare câţiva bănuţi mai mult decât am avea nevoie, e musai să facem cumva să îi înmulţim, nu să îi cheltuim pe mofturi efemere. Când ne gândim la bătrâneţe, e musai să ne fie clar că statul – indiferent cât de bine ar fi administrat până atunci – nu o să fie în stare să ne plătească pensia, aşa încât nu ar strica să ne gândim din timp la asta. Acesta e marele câştig al ultimilor 20 de ani: acum avem dreptul şi mijloacele de a ne ajuta (şi) singuri. Poate în lunile ce vin vom reuşi să ne găsim timp şi să reflectăm la malignitatea cu bătaie lungă a epocii comunismului românesc, aşa încât să ştim de ce şi de cine să ne ferim în viitor.