Cu fiecare mort suntem mai singuri

Suntem parcă mai singuri şi parcă ne este mai frig / Cu fiecare mort ce ne întărea simţirea/A plecat şi Păunescu, a plecat şi Paler / Iar noi am rămas prizonierii unei nefericiri stătute /

Ca o boală ce avansează ştergându-ne memoria cu un burete umed şi gri /Am rămas aici să vedem că nu e atâta fericire / în Lumea asta precară/ cât să ne ajungă la toţi.../ Că nu e atâta loc încât să vedem unde să ne căutăm bucuriile palide şi amare /

Au plecat conştiinţele neamului ca lingăii politici ai momentului / Să-şi poată trăi fericirile urcând-coborând fraze frumoase, care să lingă fin dosul politicienilor fericiţi / De la Putere / În maşinile lor germane, botezate cu nume de băieţi germani fericiţi / au plecat geniile ca să lase loc lingăilor intelectuali ai Puterii / Să-şi poată face lejer piruetele în genunchi şi să-şi ia banii şi funcţiile / Să-şi înregistreze în continuare CD-urile cu neasemuitele lor voci de catifea / Recitându-şi “operele” de anticomunişti / cu voci bubuitoare, condamnând vehement comunismul la atâţia ani după moartea lui /
E loc mai mult acum pentru lichelele momentului / e loc pentru preşedinte şi guvern să-şi poarte zâmbetele / pe la televizor şi pe la summit-urile mizeriei / Măcar ei să fie fericiţi / Privind miile de săraci care se înghesuie / la cozile pentru un litru de ulei primit de pomană /măcar ei să fie fericiţi şi surâzători - acum că s-a făcut mai mult loc, şi că au mai murit nişte oameni care nu le cântau în strună /

Cu fiecare mort creşte fericirea îmbuibaţilor zilei / şi poate că ar trebui să reconsiderăm / să ne sinucidem cu toţii, cei pe care ne scuipă zilnic/ domnul Marko prin ecranul televizorului / să-i lăsăm în linişte să-şi bată joc de istoria noastră /şi să ne calce pe inima morţilor ardeleni / Să-i lăsăm aşadar să rămână la guvernare pentru totdeauna / şi să se pişe pe noi şi pe morţii noştri / Să nu le umbrim fericirea / Pentru că e foarte puţină fericire pe Lumea asta şi nu ne ajunge la toţi / Să ne prefacem că nu vedem nimic / Nici măcar pe cei care ne spun că ne iubesc / Şi ne înfig dulcele cuţit al disperării în spate / Să le zâmbim, să ne prefacem că nu vedem nimic / Să le mulţumim că în bunătatea lor ne-au arătat că în viaţă / este permis să-ţi baţi joc de orice / De amintiri, de sentimente, de visele frumoase, de vieţile acelora care au crezut în tine / doar pentru că nu e destulă fericire pe pământ / Nu e, iată, destul loc pentru toţi / Şi astfel ne-au învăţat că trebuie să facem loc doar fericirii lor / şi să mai plecăm de pe lumea asta /vai, atât, atât de aglomerată /

Şi să vedem cum cu fiecare mort pe care-l ducem la groapă / spaţiul fericirii lor are puterea sa să extindă / ca o stradă în lumina dimineţii / Că tot ce au spus ei n-a fost decât o imensă minciună aşa cum ne minte o ploaie de vară / care s-a oprit înainte de a ne picura stropii pe faţă / Fericirea e doar a lor, a acelora care duc morţii la groapă / cu zâmbetul pe buze / fericirea şi-aşa puţină / Şi aşa atât de precară / Ne spun că e doar a lor şi că ar fi mai bine să nu ne amestecăm în fericirea aceea, “proprietate personală” / că doar nu e la pomana de după înmormântare / acolo unde poate lua fiecare ce şi cât pofteşte / De sufletul mortului/

Suntem tot mai singuri şi mai înfriguraţi / Mor oameni pe care spunem cu glas mic cum că i-am fi iubit / şi nu ştim de ce / E, totuşi, / atât de adâncă fericirea celor care râd / la înmormântările noastre / nu ştim de ce râd în explozia fericirii / de lacrimile noastre aduse în desagile dezamăgirii / Tocmai acolo / La mormântul acelora care n-au înţeles niciodată / de ce ni se ia cu atâta nepăsare fericirea / şi ni se aruncă întunericul / Cu atâta nepăsare / în groapa comună a inimilor noastre / care n-au aflat încă marele adevăr / acela că nu e destul loc şi destulă fericire pentru toţi / în lumea asta în care oamenii mai mor, uneori şi de inimă rea / şi fiindcă în locul acela / în care ar trebui să stea chiar / Inima / de prea multe ori zace o piatră rece / îngheţată / Ca o mână chircită a sorţii, care arată întotdeauna / către negura Marelui Cimitir / unde se adună în cuminţenie şi linişte / toţi aceia pe care n-am ştiut să-i iubim.