Cum a mai stat Boc în vârful parului

Acest text nu este o păcăleală de 1 aprilie! Înainte de ‘89 actualul premier al României, pe atunci student, a reuşit să stea 48 de ore într-un vârf de par de 2 metri jumate, pe care era montată o scândură.

Studentul Emil Boc era în tabără la Costineşti, unde în faţă la Radio Vacanţa se organizau tot felul de concursuri trăznite, în urma cărora câştigătorii primeau un bilet de vacanţă de o săptămână pentru sezonul următor în Staţiunea Tineretului, Costineşti. Studentul Emil a ajuns în finală şi a câştigat concursul după ce a reuşit să rămână ultimul dintre cei opt concurenţi care au fost urcaţi cu o scară în vârful celor opt pari. Regulamentul concursului prevedea ca, o dată la două ore, concurenţii să fie coborâţi din vârful parilor pentru a-şi face necesităţile timp de maxim 5 minute. Emil Boc şi-a pierdut cele două zile de vacanţă şi a câştigat însă săptămâna de vacanţă pentru sezonul următor. Ceea ce a făcut studentul Emil Boc atunci seamănă izbitor cu ceea ce face astăzi premierul României, Emil Boc, şi demonstrează că tenacitatea, dar şi încăpăţânarea dublată de ambiţie sunt trei dintre calităţile lui esenţiale.

 

înainte de ‘89 însă, nici unul dintre colegii săi care-l însoţeau în vacanţa de pe Litoral nu i-au mişcat parul după ce acesta a fost urcat pe el, ba mai mult, din când în când, potrivit martorilor oculari (maestrul Ioan T. Morar), care au căutat prin sertarele memoriei, colegii săi veneau şi-l aplaudau frenetic, susţinându-l. Astăzi însă, Emil Boc are cel puţin patru miniştri, dar şi o groază de “aleşi din teritoriu” care, împreună cu “căţăraţii” din agenţii guvernamentale şi ministere, îi mişcă acestuia scaunul pe care se află, cel puţin la nivelul imaginii publice a Guvernului. Teoretic, vinovaţi sunt doar aceia, practic însă, la fel de vinovat devine şi şeful Executivului, în momentul în care continuă să gireze declaraţiile tembele, respectiv nesimţite, precum şi anumite fapte, poate neştiute sau doar nebăgate în seamă, ale respectivelor personaje.

 

Dacă Emil Boc ţine cu adevărat la imaginea sa şi doreşte, într-adevăr, aşa cum sunt, de altfel, convins că îşi doreşte să scoată ţara din abisul crizei, domnia sa trebuie să scape de câteva personaje care populează astăzi şedinţele de guvern. De asemenea, va trebui să privească mai atent şi mult mai admirativ spre premierul de acum al Ungariei, Gyorgy Gordon Bajnai, care nu s-a sfiit să facă ceea ce domnia sa refuză să facă în realitate, deşi declarativ nu ezită să spună că o face. în primul rând, Emil Boc ar trebui să scape urgent din guvern de cel mai slab ministru al învăţământului din istoria României, copilandrul Daniel Funeriu, cel care, dacă era atât de genial cum spun că este aplaudacii săi de pe net, ar fi avut şansa să se bucure de oferte reale în străinătate.

 

 Din păcate, lipsa de experienţă a domnului Funeriu în materie managerială şi declaraţiile aiuritoare făcute la adresa profesorilor (amintesc doar: “Nu am văzut nici un profesor mort de foame”) îl fac pe acesta să pară un “Gâgă”, ajuns întâmplător în fotoliul ministerial. De asemenea, îndepărtarea lui Cseke Attila, cel care se chinuie să bage în groapă complet sistemul de sănătate românesc, şi aşa precar, ar trebui să devină o prioritate în discuţiile dintre PDL şi amicii – baratok din UDMR. încă nu reuşesc să înţeleg nici eu şi nici alţii ce caută birocratul fără viziune Mihai Şeitan, complet incoerent şi fără sistem logic în exprimare şi în fapte, în fruntea unui minister ca cel al Muncii, într-un moment de criză economică cu consecinţe sociale reale.

 

 Şi ultimul din cei patru care nu reuşesc în acest moment să creeze decât deservicii de imagine la nivel guvernamental, sporind degringolada tocmai prin faptul că refuză să emită şi să aplice strategii reale financiar-economice care să scoată mediul de afaceri privat din groapa abisală în care se află, este personajul total lipsit de caracter şi, din păcate şi de vizuine, Sebastian Vlădescu, care nu reuşeşte decât să cârpească un buget al României în care cheltuielile bugetare au crescut în 2010 cu mai mult de 10% şi în care, spre exemplu, învăţământului i se alocă cu o treime mai puţin decât anul trecut. Se poate spune că atât de puternică e criza, încât nu sunt bani pentru învăţământ, dar trebuie spun că o ţară care-şi distruge învăţământul se pregăteşte cu sârg să devină o ţară în care cretinismul şi prostia se ridică la rang de virtute. Chiar dacă am mai spus-o în acest colţ de pagină, nu demult, o spun în continuare, că doar măsurile anticriză radicale ale unui premier care ia parul în mână şi-şi asumă costurile de imagine ale aplicării măsurilor pot salva România de modelul Greciei şi Islandei. 

 

Nici un stat din lume şi nici un regim nu a reuşit să impună marile reforme printr-un pact social. Această idee trebuie uitată, reformele reale şi măsurile curajoase se fac prin asumare, dezbatere şi gir parlamentar. Parlamentul rămâne, oricât s-ar dori discreditarea lui, singura instituţie care garantează funcţionarea democraţiei într-o ţară şi, de altfel, singura care poate bloca transformarea ţării respective într-o dictatură.

 

Este inadmisibil ca după un an şi trei luni de la primul discurs de scădere a salariilor să se descopere în continuare zeci de exemple săptămânal în care angajaţi din regii şi agenţii ale statului au salarii de ordinul a multe mii de euro. Unde este autoritatea premierului în acest caz? într-o ţară în care sunt peste 4 milioane de pensionari, păstrarea actualelor vârste de pensionare este un adevărat cataclism financiar. Vârsta de pensionare în Ungaria lui Gyorgy Gordon Bajnai s-a mărit la femei şi bărbaţi la 65 de ani imediat după ce acesta a preluat frâiele guvernării. De asemenea, o ţară care se pregăteşte să ia un nou împrumut de la FMI nu are cum să acorde ajutoare sociale în continuare. în Ungaria lui Gyorgy Gordon Bajnai, ajutoarele sociale au fost pur şi simplu sistate pentru doi ani. Este extrem de dureros, dar pentru România aplicarea unor măsuri anticriză radicale sau relaxarea fiscală totală, după modelul Bulgariei, care a devenit ţara cu cea mai mică fiscalitate din Europa, pot fi singurele soluţii de relansare economică. Sunt două exemple lângă noi ale unor ţări care în urmă cu un an erau într-o situaţie infinit mai dificilă decât România, dar care astăzi întrevăd luminiţa de la capătul tunelului.

 

în vremuri de criză nici un conducător nu poate fi şi popular, şi iubit şi cu adevărat salvator pentru naţia sa. Dacă Emil Boc doreşte să nu intre în galeria premierilor impotenţi alături de Ciorbea şi Radu Vasile, va trebui să-şi amintească în fiecare zi despre faptul că în urmă cu 20 şi ceva de ani a stat 48 de ore în vârful unui par. Acum e momentul ca parul pe care a stat atunci să-l ia în mână şi să înceapă cu aplicarea unor corecţii pe spatele tuturor incompetenţilor, din păcate mult prea mulţi care se află în imediata sa apropiere, respectiv în subordinea sa guvernamentală.

 

Nici măcar Angela Merkel, Sarkozy sau Obama nu şi-au permis să ignore specialiştii recunoscuţi din universităţi sau din spaţiul public, chiar dacă aceştia au fost în timpul confruntărilor electorale în tabere adverse. Cei trei conducători şi-au atras specialişti pe domenii şi nu au lucrat cu diletanţi, respectiv doar cu oameni bine intenţionaţi, dar fără experienţă, expertiză şi viziune. Boc poate medita şi alege între a fi înconjurat de aplaudaci şi aplaudat la scenă deschisă atunci când demonstrează că ştie să dea cu barda într-un trunchi sau atunci când coseşte o fâneaţă sau mânuieşte cu agilitate un bici SAU îşi asumă să fie urât, înjurat, apostrofat poate pentru următorul an, dar stimat şi respectat ulterior dacă va reuşi să redea românilor credinţa în ieşirea din criză, care să fie demonstrată cu cifre reale, nu inventate de colaboratori apropiaţi inconştienţi.

 

în urmă cu un an, în momentul aplicării măsurilor anticriză de către Gyorgy Gordon Bajnai, la Budapesta şi în marile oraşe ale Ungariei au existat mişcări de stradă ce păreau că aruncă Ungaria în haos. Astăzi, după doar un an, premierul înjurat atunci e privit cu tot mai mult respect şi e considerat un adevărat salvator al ţării. Totul este însă ca fiecare să îşi asume cum trăieşte: în vârful parului, cu parul în fund sau cu parul ca buzdugan.