Cum înţelegem ce citim, cum înţelegem ce trăim?

De şase ani, temele mari ale României, aşa cum le văd eu, sunt puţine. Despre două din ele, pe care eu le-am considerat extrem de grave, am scris aproape în fiecare text pe care l-am publicat în ziarul acesta.

Una pe care cred că am simţit-o încă de când se năştea a fost prioritară şi de aceea am considerat esenţial să trag semnale de alarmă celor care, eventual, aveau dubii. (În treacăt fie spus, e o iluzie să crezi că scriind despre ceea ce consideri a fi greşit într-un anume context, - politic, social sau, pur şi simplu, al experienţelor strict umane, sufleteşti -, poţi să convingi pe cineva care se situează “de partea cealaltă a baricadei” de propriul tău adevăr.) Este vorba despre momentul “teatrului ieftin” cu aşa-zisa retragere din cursa pentru Preşedinţia României a d-lui Theodor Stolojan. Când mi-am dat seama că dl. Băsescu ar putea ajunge preşedintele ţării, am considerat că, dacă s-ar întâmpla aşa ceva, ceea ce va urma va fi o tragedie pentru România. Acum, la şase ani de la acel moment, viaţa arată că tragedia s-a înfăptuit, România este o ţară distrusă, cu un popor stăpânit de frică, de foame şi de disperare.

Am continuat în tot acest timp să scriu despre această tragedie, căutând să înţeleg şi să aflu, atunci când d-sa a câştigat, incredibil, şi al doilea mandat, ce anume a făcut ca această întruchipare a scelerării să continue să bântuie acest popor mutilat de comunişti, adus în stare să nu mai poată deosebi propriul bine de propriul rău. Nu am fost singurul care am ajuns la concluzia că există oameni mai vinovaţi decât dl. Traian Băsescu pentru faptul că s-a creat posibilitatea ca un om ajuns preşedinte să fie încurajat şi susţinut în demersul său înfiorător: acela de a scoate la lumină din acest popor tot ceea ce are el mai rău şi mai murdar. Când violenţa, ura şi mizeria poporului român dădea pe afară din oala istoriei prezente, în hăhăitul întâiului stătător şi în zăngănitul cătuşelor la mâinile duşmanilor politici, marii intelectuali, ruşinile cărturăreşti ale României făceau sluj greţos, în genunchi, pe covoarele groase de la Cotroceni.

Ei au fost umerii pe care dl. Băsescu s-a căţărat ca să ajungă în poziţia de la care a putut să arunce asupra oamenilor ura, sărăcia şi deznădejdea. Recent, într-un interviu şi într-o convorbire cu unul dintre aceste stafii intelectuale despre care vorbeam mai sus, d-na Herta Muler, laureată a Premiului Nobel pentru Literatură, a pus lucrurile la punct. Din cele ce au fost spuse de d-sa, orice minte limpede înţelege că sintagma imbecilă de “rezistenţă prin cultură” în timpul lui Ceauşescu nu a fost decât modalitatea acestor intelectuali de a-şi ascunde propria laşitate şi propriul compromis cu un regim totalitar. A fost chiar trambulina care a ajutat această gaşcă de “boieri ai minţii să poată sări la picioarele unui nou Ceauşescu, adaptat timpului nostru. Mulţi dintre cititorii care la început m-au contrazis mi-au transmis în ultimul timp mesaje în care îmi spun că acum citesc cu alţi ochi textele în care mă refer la fel de critic la acelaşi subiect. În ultimul timp, mi-am dat seama că mulţi dintre noi greşim în actele noastre doar pentru că nu cântărim suficient lucrurile şi pentru că nu avem curajul să ne asumăm o hotărâre despre care ştim că ne-ar bulversa, într-o măsură mai mare sau mai mică, în relaţiile cu ceilalţi.

Doar pentru că nu reuşim să sesizăm că o alegere înseamnă chiar drumul pe care ne hotărâm să-l urmăm după aceea. Refuzăm să vedem că avem de pierdut pe termen lung şi totuşi alegem varianta căreia, deşi o avem în sufletul nostru, îi interzicem să apară la suprafaţă. Temele nu sunt noi, evident. Eu n-am făcut decât să reiau, cu mai puţin talent ceea ce mari scriitori, filosofi, moralişti şi poeţi au scris, la vremea lor, din acelaşi motiv: să dea o mână de ajutor celor care mai au şansa de a nu fi luat DEJA o hotărâre pe care mai târziu o vor regreta sau în sprijinul celor care asistă la trecerea propriei vieţi temându-se să ia o hotărâre care le-ar schimba-o în bine. Dar cei mai mulţi dintre cei care mi-au scris au fost de acord şi probabil că rândurile mele oneste şi, desigur, triste le au prins bine. Pe alţii i-am descoperit mai aproape de mine decât credeam că ar fi posibil şi m-am întristat fiindcă, ocupat fiind, nu m-am aplecat asupra lor cu mai multă atenţie. Au fost şi câţiva pe care i-am intrigat, care s-au simţit vizaţi direct şi care mi-au reproşat chiar că i-am jignit.

Atunci am hotărât că trebuie să mă explic într-un fel: am să le spun celor pe care i-am supărat că rândurile mele n-au avut altă destinaţie decât sufletele lor, în încercarea de a-i ajuta să deosebească “întâmplările” propriei vieţi, după greutatea şi importanţa situaţiei asupra cărora au de hotărât; şi să nu uite să arunce imaginativ o privire în viitor, ca să ştie exact ce înseamnă pentru ceilalţi această alegere. Le mulţumesc celor care mi-au transmis că au nevoie de aceste rânduri şi vreau să-i asigur că voi fi mai atent la ei, dându-mi seama că, de fapt, ei sunt mai importanţi decât cei care le refuză şi care acţionează doar în virtutea a ceea ce cred că ar fi “adevărul lor” şi, deci, singurul valabil. Fiindcă trebuie să dai ceva numai celui care are nevoie de acel ceva. Mai ales pentru faptul că, dorindu-şi acel lucru, cel în cauză arată că ştie care este valoarea nevoii lui, dar şi că va şti să preţuiască ceea ce îi dai. Un singur lucru esenţial este de cerut şi acesta se poate aplica la tot ceea ce înseamnă “parcursul” unui om pe pământ, din momentul când acesta este conştient şi are puterea de a hotărî şi de a-şi asuma soarta, în numele său şi, cu siguranţă, cu repercusiuni directe asupra altora, până va trăi ultima zi a vieţii. Să înţelegem corect şi cinstit ceea ce trăim. Şi, bineînţeles, să înţelegem corect ceea ce citim...