Cum moare România Cum murim noi

Scriu aceste cuvinte în momentul când în România, după cum spun statisticile, într-o zi se sinucid, din cauza perspectivei de viaţă anulată pur şi simplu de spectrul sărăciei acute, zece persoane.

Zece suflete cu identitate românească, trăitoare mai departe sau mai aproape de fiecare dintre cetăţenii acestei ţări, îşi iau viaţa pentru că nu mai cred în ziua de mâine, pentru că viaţa lor nu mai poate fi concepută în condiţiile de astăzi. Dacă adăugăm numărul de 3.000 de oameni morţi, de data aceasta într-un an, în accidentele de pe şoselele României, ni se pare, nu-i aşa, că este prea multă moarte aici! Ni se pare că, vizibil în ultimii doi-trei ani, Moartea a decis să-şi stabilească o reprezentanţă în România. Şi poate că ea este cel mai prolific investitor în spaţiul carpato-danubiano-pontic.

În vremea Revoluţiei de la 1848, pictorul Constantin Daniel Rosenthal, cunoscut revoluţionar, a pus pe pânză una dintre capodoperele picturii noastre, tabloul “România Revoluţionară”, având-o ca model pe nu mai puţin cunoscuta Maria Rosetti. Moare în noaptea de 22 spre 23 aprilie 1851, în urma torturilor suferite în închisoare, fără să-şi fi trădat prietenii şi tovarăşii de luptă. În conştiinţa noastră, sau, mă rog, a câtorva dintre noi, românii, portretul Mariei Rosetti a rămas, poate, ideea unei ţări, a României noastre care învinge, a unei ţări care străluceşte prin frumuseţe, curaj şi tinereţe. A unei ţări în care oamenii să creadă în propriul destin, în propriul viitor. Numai că acum, aşa cum spuneam, România nu mai este, după cât se pare, ţara vreunui viitor.

E ţara unde 10 oameni se sinucid zilnic din disperare. Este ţara în care şi mai mulţi dintre noi trăiesc o altă viaţă, care nu este a lor şi care le este impusă, într-o formă sau alta, împotriva voinţei lor, aşteptând în van ca trecerea timpului să le atenueze sau să le salveze vieţile... Singurul lucru bun la aceşti oameni este că, din fericire, ei n-or să se sinucidă niciodată. Fiindcă au învăţat să se supună. Să respecte dorinţele apropiaţilor, să respecte legile, deşi acestea pot fi absurde, pot să- şi lase propria fericire în seama altora. Au învăţat că nu se pot opune, că nu pot lupta, că nimic nu merită sacrificiul lor. Un trai călduţ, o viaţă trăită după norme pe care nu le-au stabilit ei, cu dureri imense, cu frustrări impresionante, spun ei, este preferabilă asumării propriului destin.

E mai simplu să li se spună de către altcineva, fie neamuri, părinţi, guvernanţi, şefi, unde şi cum să-şi trăiască propria viaţă. Chiar dacă nu e ceea ce îşi doresc, s-au obişnuit să nu contrazică, să nu se lupte, să cedeze, aşteptând ca timpul să rezolve şi să estompeze. Dar asta nu înseamnă neapărat că trăiesc. A fi în viaţă nu e tot una cu a trăi.

Ieri după-amiază am auzit-o la Radio România Cultural pe dna Aurora Liiceanu, invitată într-o emisiune. O cunosc pe această minunată Doamnă încă din 1992, când încercam, împreună cu alte personalităţi culturale, să punem pe picioare un ONG, care să-i ajute, în principiu, pe tineri să-şi asume curajos propriile vieţi; atunci, d-sa era de o discreţie care pe mine mă intriga, mai ales că avea atâtea de spus... M-am bucurat în sinea mea că a hotărât să-şi scrie cărţile şi să fie mai prezentă în viaţa publică din România, fiindcă aici, mai degrabă ca oriunde în Europa, oamenii au nevoie să ştie că timpul doar trece, odată cu viaţa oamenilor, şi că nu va reuşi niciodată să schimbe sau să estompeze greşelile din viaţa nimănui.

Spunea aşa d-na Liiceanu, în emisiunea de ieri, emisiune care avea ca temă “manipularea şi automanipularea” (citez din notiţele pe care mi le-am făcut în maşină): cum că aotomanipularea este mai periculoasă decât manipularea pe care o exercită ceilalţi asupra noastră. Că straturile de auto-manipulare pe care le aşezăm pe vieţile noastre, pe sufletele noastre, asemeni straturilor de mâl care se depun succesiv pe fundul unui râu, sunt o altă viziune, mai plastică, despre timpul care ne “rezolvă” vieţile şi care estompează dorinţele, care ne face să uităm... Ele se suprapun, unul peste altul, malul vâscos şi opac acoperă tot mai compact stratul de pietriş alb şi strălucitor care nu este altceva decât propriul nostru destin. Dar, adăuga dna Liiceanu, pietrişul acela alb se va revolta şi se va mişca la orice furtună.

Va ieşi la iveală pentru că el va rămâne pentru totdeauna acolo, chiar şi numai pentru a ne aminti că noi l-am sufocat, din lipsă de curaj, cu bună ştiinţă.
Poate că acesta este unul dintre cele mai neelocvente şi “liniştite” moduri de a muri. Un mod care pe unii îi face fericiţi, care trece neobservat, care nu deranjează pe alţii, nici pe apropiaţi, nici pe prieteni sau neamuri, nici pe părinţi sau fraţi, nici pe duşmani, nici pe şefi sau guvernanţi. Este cel mai mioritic fel de a-ţi omorî propriul popor, propria ţară. A nu avea curajul să lupţi ca să-ţi trăieşti viaţa pe care o alegi tu, iată ceea ce îşi doresc toti cei care au impresia că pot şi e de datoria lor să conducă viaţa celorlalţi!

Aşa moare România, aşa murim noi, odată cu ea... O ţară de cadavre moarte amestecate cu cadavre vii, care aşteaptă fără să facă nimic trecerea şi începerea altor şi altor fracţiuni din propriul lor timp pe pământ, aşternând cuminţi, fără să supere pe nimeni, alte şi alte straturi groase de mâl pe propriul lor destin...
Acum, dacă ar fi să ne gândim la un tablou care să reprezinte actuala stare de fapt şi chiar destinul acestei ţări triste, acesta nu poate fi decât minunata scenă a sinuciderii Ofeliei, tragicul personaj shakespearian, pictată de sir John Everett Millais în 1852 şi care se află, acum, la Tate Gallery, în Londra.

Minuţiozitatea specifică şcolii întemeiate de acest fascinant artist, grupul “prerafaelit”, grăitoarea scenă a frumoasei Ofelia cuprinsă de apa unui râu cristalin, este chiar imaginea “frumoasă” a morţii României de azi. Amănuntele “fotografiate” cu o excepţională fineţe care o înconjoară în tragicul act al trecerii în moarte, frunzele, florile, micile “bijuterii” ale paradisului natural care îmbrăţişează viitorul trup al frumoasei femei, nu pot fi decât sufletele curate ale celor care au rămas să moară trăind vieţi străine lor, vieţi care îmbrăţişează alte destine decât în cele care cred. Oamenii care “mor trăind”, lângă trupul cuprins de ape al Ofeliei, al României care se scufundă. Este una şi aceeaşi moarte: moartea noastră, a tuturor celor care am uitat că nu ne-am născut ca să fim dirijaţi împotriva propriilor noastre credinţe şi destine. Moartea României. Să fie, oare, o întâmplare că în acelaşi an doi pictori ai acestei lumi, C.D. Rosenthal, şi Everett Millais, au pictat două capodopere, cu siguranţă fără a şti că peste timp acestea vor putea înfăţişa naşterea şi moartea unei ţări, căreia, pe atunci, toată Europa îi prevestea un destin minunat?