Moartea unui stâlp al conştiinţei româneşti, căci pentru mulţi dintre noi aceasta a fost “coroana” cu care ne-a plăcut s-o percepem pe Monica Lovinescu, îi face pe toţi cărora le place să-şi spună “intelectuali” şi care şi-au petrecut tinereţea şi maturitatea în vremea lui Ceauşescu poate mai mult decât orice altceva să aibă, măcar o dată în viaţă, puterea de a privi portretul acestei Doamne a culturii noastre, ca pe o oglindă necruţătoare.
Ce ar trebui să “vadă” marii corifei ai vieţii noastre publice, mai ales intelectualii care “au rezistat prin cultură”, cu paşaportul în buzunar, văzându-şi în tihnă de burse în Occident şi de propria carieră? în primul rând ar trebui făcută o comparaţie, deşi a o compara, cu adevărat, pe Monica Lovinescu cu oricare din intelectualii români este o jignire a memoriei marii disidente. Monica Lovinescu a avut, pentru început, marele curaj de “a alege libertatea” în momentul când “colegii” constatau la unison, sub bagheta lui Sadoveanu, că “lumina vine de la Răsărit”.
Apoi faptul că şi-a dedicat – sacrificat –, spuneţi cum doriţi, întreaga viaţă luptei, de la microfonul “Europei Libere”, împotriva dictaturii comuniste care a ucis în România orice umbră de rezistenţă, mai ales acolo – în lumea intelectualilor, de unde un popor întreg aştepta un semnal. Jurnalul Monicăi Lovinescu, comparabil doar cu al altei mari conştiinţe a României – profesorul Mircea Zaciu, şi el exilat în Germania, nu face altceva decât să depună mărturie, şi prin asta să oblojească rănile neputinţei unui popor. Ne e cu siguranţă mai bine nouă, celor care o ascultam pe Monica Lovinescu vorbindu-ne de la Paris, că o avem pe această femeie minunată ca un sfânt odor, iată, poate cel mai de valoare pe care îl avem.
O valoare dată a ceea ce a însemnat un adevărat intelectual care nu s-a ferit nici în a-şi sacrifica propria viaţă în lupta ei singulară, pentru ca un popor să-şi recapete demnitatea naţională, terfelită de puzderia de aşa-zişi intelectuali, care nu au fost preocupaţi – ca şi cei de acum -, doar de propria glorie. Poate că noi toţi avem nevoie de această lecţie, în faţa căreia multe din capetele de afiş ale culturii române ar trebui să plece, ruşinate, capetele: Monica Lovinescu este unul din acei intelectuali care nu a lins niciodată vreun politician, având o coloană vertebrală pe care mulţi dintre oportuniştii de azi nici măcar nu pot s-o admire.
Este un moment trist: după moartea lui Mircea Zaciu a trebuit să ne frângem sufletul la plecarea lui Octavian Paler. Acum ne-a părăsit Monica Lovinescu. Conştiinţele culturii române sunt, tocmai în momentul când avem mai multă nevoie de ele, din ce în ce mai rare, iar vocea lor este îndeajuns de slabă pentru a putea fi auzită.
“Cum să ne fie frică de moarte, acum, când ne pregătim de înviere?” – spune Părintele Arsenie… şi tot el povesteşte un vis al său, în care murise, iar sufletul său privea şi asculta oamenii care îl evocau, priveghindu-l. Iar în momentul când sicriul era coborât în groapă şi-a spus: “Ce bine este dacă laşi ceva din tine afară! Aceea te va ajuta şi pe tine să trăieşti mereu”. Monica Lovinescu va trăi mereu în noi, în fiinţa cea mai adevărată şi cea mai curată a poporului român. Pentru că a lăsat în urma ei ceea ce este, în acest moment, cel mai de trebuinţă acestei naţii: demnitatea şi curajul.
