DISTRIBUIE
Am “încropit”, iată, din multele editoriale scrise încă de pe vremea când Ziua era ziar naţional şi continuând până azi, când ZIUA de CLUJ a luat în bună măsură locul de frunte în presa din Transilvania şi nu numai, un volum. Sunt texte pe care mi le asum şi pe care le-am semnat, spre deosebire de “viermişorii” agramaţi şi răutăcioşi care întotdeauna, la adăpostul anonimatului, nu prididesc să “comenteze” pe varianta online a ziarului. Dar nu despre asta vreau să vă spun.
Ci despre acei cititori care au fost cel puţin curioşi zi de zi, când semnătura mea exista sub un editorial. Aş vrea să aduc un omagiu sincer tuturor cititorilor mei de peste timp, cei care au comentat sau nu. Am fost, întotdeauna, adeptul liberului schimb de idei şi am citit cu atenţie sugestiile şi ideile criticilor mei, fiindcă am învăţat mai întâi să fiu politicos, să nu jignesc pe nimeni, să nu atac NICIODATĂ persoana, ci NUMAI ideea. Pentru că aşa este de bun-simţ şi aşa e democratic. La început nu eram adeptul acestui soi de cărţi adunate din editoriale. Credeam că ele sunt efemere şi că aparţin doar unei zile. Mi-a fost dat să-mi schimb hotărârea după ce regretatul profesor Mircea Zaciu m-a sfătuit să mă gândesc că aceste texte scrise sunt, de fapt, “fotografia” unei epoci, a unor ani, a întâmplărilor esenţiale într-o perioadă.
Şi asta mai ales în România, în care mai toate lucrurile sunt tulburi. Cei care vor căuta să-şi explice ce s-a întâmplat în aceşti ani trişti ai României cu siguranţă că vor avea un ajutor imens citind cărţile unor jurnalişti care depun în felul acesta mărturia lor asupra faptelor petrecute într-o bucată de timp. Oamenii care vor citi acest tip de cărţi vor şti mai târziu exact de ce anume destinul ţării şi, nu de puţine ori, cel personal s-au ruinat. Vor înţelege ceea ce astăzi nu văd sau, mai bine zis, nu vor să vadă... E un câştig imens ca om şi ca aparţinător al unei generaţii, alta decât cea care a scris, să poată descifra fotografia unei ţări. În mic, este şi tragedia propriului destin. Trebuie să mulţumesc în mod special celor dragi, care după fiecare editorial nu ezitau şi nu ezită să-mi dea un telefon, un sms sau să mă abordeze, pentru o discuţie. Ei sunt, în primul rând, aceia în faţa cărora mă înclin, pentru că ei au înţeles cel mai bine ce se ascunde în spatele unor biete cuvinte.
Le mulţumesc pentru că au avut curajul să-mi mărturisească faptul că s-au regăsit în modestul meu scris, cu temerile, laşităţile şi spaimele lor. Le mulţumesc deci încă o dată şi le spun că mă bucură dacă în rândurile mele şi-au găsit curajul de a fi ei înşişi şi de a-şi asuma propriul destin. Le mulţumesc şi celor pentru care am scris degeaba; celor care nu le-am fost de folos şi acelora pentru care efortul meu de a le “da un semn” nu a însemnat nimic. Am scris şi pentru ei, deoarece îi iubesc şi pe aceştia, fiind sigur că mai devreme sau mai târziu se vor lovi de adevărurile, de fapt, atât de simple pe care întreaga istorie a sufletului uman le-o va confirma. Din păcate, pentru mulţi dintre aceştia va fi prea târziu să mai schimbe ceva, chiar şi în propria lor viaţă. De fapt, noi, cei care scriem la ziar, ne dorim să convingem lumea de dreptatea noastră şi suntem trişti când vedem că totul sau aproape totul e “vânare de vânt”, aşa cum bine ne spune Ecleziastul...
Le mulţumesc politicienilor despre care am scris, pentru că au avut întelepciunea de a citi fără ură şi fără patimă ce am scris despre ei. E momentul să le cer scuze celor care s-au simţit “atacaţi” într-un text sau în altul şi să le spun că nu am scris niciodată cu ură, iar dacă am greşit uneori, sau am exagerat, asta a fost doar din cauza impulsului de moment şi a situaţiei date.
Le mulţumesc tuturor celor care, prin participarea lor tacită, au făcut ca subiectele mele să atingă zonele cele mai profunde ale existenţei umane şi, nu mai puţin, cele ale politicului românesc, de o calitate din ce în ce mai precară... Sper ca tuturor să le fi fost de folos, să le fi dat, prin modestele mele rânduri, măcar un subiect de gândire. Iar celorlalţi, care n-au înţeles nimic, sper ca într-o zi să ia act şi să-şi amintească, recitind această carte (ca şi când ar frunzări un album vechi de fotografii), că există un timp pentru toate: pentru indiferenţă, pentru râs, pentru durere şi pentru plâns. Chiar şi pentru înţelegerea a ce înseamnă să ai un destin pe care ai obligaţia să ţi-l asumi şi să lupţi pentru el... Iar dacă fie şi un singur om dintre toţi cititorii mei va constata mai târziu că am avut dreptate în ceea ce am simţit şi am transferat în scris, atunci eu voi fi mântuit. Chiar dacă nu va mai conta...
Şi asta mai ales în România, în care mai toate lucrurile sunt tulburi. Cei care vor căuta să-şi explice ce s-a întâmplat în aceşti ani trişti ai României cu siguranţă că vor avea un ajutor imens citind cărţile unor jurnalişti care depun în felul acesta mărturia lor asupra faptelor petrecute într-o bucată de timp. Oamenii care vor citi acest tip de cărţi vor şti mai târziu exact de ce anume destinul ţării şi, nu de puţine ori, cel personal s-au ruinat. Vor înţelege ceea ce astăzi nu văd sau, mai bine zis, nu vor să vadă... E un câştig imens ca om şi ca aparţinător al unei generaţii, alta decât cea care a scris, să poată descifra fotografia unei ţări. În mic, este şi tragedia propriului destin. Trebuie să mulţumesc în mod special celor dragi, care după fiecare editorial nu ezitau şi nu ezită să-mi dea un telefon, un sms sau să mă abordeze, pentru o discuţie. Ei sunt, în primul rând, aceia în faţa cărora mă înclin, pentru că ei au înţeles cel mai bine ce se ascunde în spatele unor biete cuvinte.
Le mulţumesc pentru că au avut curajul să-mi mărturisească faptul că s-au regăsit în modestul meu scris, cu temerile, laşităţile şi spaimele lor. Le mulţumesc deci încă o dată şi le spun că mă bucură dacă în rândurile mele şi-au găsit curajul de a fi ei înşişi şi de a-şi asuma propriul destin. Le mulţumesc şi celor pentru care am scris degeaba; celor care nu le-am fost de folos şi acelora pentru care efortul meu de a le “da un semn” nu a însemnat nimic. Am scris şi pentru ei, deoarece îi iubesc şi pe aceştia, fiind sigur că mai devreme sau mai târziu se vor lovi de adevărurile, de fapt, atât de simple pe care întreaga istorie a sufletului uman le-o va confirma. Din păcate, pentru mulţi dintre aceştia va fi prea târziu să mai schimbe ceva, chiar şi în propria lor viaţă. De fapt, noi, cei care scriem la ziar, ne dorim să convingem lumea de dreptatea noastră şi suntem trişti când vedem că totul sau aproape totul e “vânare de vânt”, aşa cum bine ne spune Ecleziastul...
Le mulţumesc politicienilor despre care am scris, pentru că au avut întelepciunea de a citi fără ură şi fără patimă ce am scris despre ei. E momentul să le cer scuze celor care s-au simţit “atacaţi” într-un text sau în altul şi să le spun că nu am scris niciodată cu ură, iar dacă am greşit uneori, sau am exagerat, asta a fost doar din cauza impulsului de moment şi a situaţiei date.
Le mulţumesc tuturor celor care, prin participarea lor tacită, au făcut ca subiectele mele să atingă zonele cele mai profunde ale existenţei umane şi, nu mai puţin, cele ale politicului românesc, de o calitate din ce în ce mai precară... Sper ca tuturor să le fi fost de folos, să le fi dat, prin modestele mele rânduri, măcar un subiect de gândire. Iar celorlalţi, care n-au înţeles nimic, sper ca într-o zi să ia act şi să-şi amintească, recitind această carte (ca şi când ar frunzări un album vechi de fotografii), că există un timp pentru toate: pentru indiferenţă, pentru râs, pentru durere şi pentru plâns. Chiar şi pentru înţelegerea a ce înseamnă să ai un destin pe care ai obligaţia să ţi-l asumi şi să lupţi pentru el... Iar dacă fie şi un singur om dintre toţi cititorii mei va constata mai târziu că am avut dreptate în ceea ce am simţit şi am transferat în scris, atunci eu voi fi mântuit. Chiar dacă nu va mai conta...
DISTRIBUIE
Comenteaza
