De ce Liviu Dragnea nu e Helmut Kohl sau despre politica de gaşcă

Din nou ne fac alţii curăţenie în casă. Premierul Tudose a recunoscut că vrea să scape de miniştrii penali doar pentru că îi deranjează pe cei de la Bruxelles.

Şeful guvernului a afirmat public că motivul pentru care vrea să remanieze miniştrii cu probleme penale este că prezenţa acestora în echipa guvernamentală creează dificultăţi în relaţia cu Bruxelles-ul. Întrebarea care se naşte din bun simţ este: de ce în cei zece ani trecuţi de când am intrat în familia europeană n-am reuşit să ne adaptăm, să învăţăm regulile casei, de ce în continuare este nevoie să ni se atragă atenţia să ne spălăm pe mâini înainte de a mânca, să nu purtăm aceleaşi şosete până put şi, în general, să ne suflăm mucii în batistă, nu să umblăm cu ei atârnând din nas?

Răspunsuri, de fapt justificări de doi bani, pot fi multe, începând de la mentalitatea distorsionată de jumătate de secol de comunism, trecând prin balcanism şi până la spiritul de turmă (a se citi lenea de a gândi) despre care nu de mult am făcut vorbire. Iată, spre exemplu, după aproape treizeci de ani de democraţie, nu suntem în stare să construim nici măcar un partid politic adevărat.

Ceea ce s-a întâmplat de la ultimele alegeri parlamentare încoace în PSD confirmă cu prisosinţă acest lucru. De la câştigarea puterii social-democraţii se comportă exact ca o gaşcă de cartier. Nu că alţii ar fi fost mult mai breji când s-au aflat în fruntea naţiei, dar comportamentul de şef de bandă al penalului (în cel mai pur sens al cuvântului, deoarece este posesorul unei condamnîri penale definitive) Liviu Dragnea a făcut ca lucrurile s-o ia mai razna ca niciodată.

Cineva are o idee despre cum ar putea fi condusă mai bine ţara şi reuşeşte să mai convingă şi pe alţii că ideea lui e bună. Aşa se naşte un partid politic sănătos. La noi, spre exemplu, PSD (ex-PDSR, ex-FDSN) s-a născut din frustrarea lui Iliescu că a pierdut alegerile interne din FSN în faţa lui Petre Roman. Dar să revenim. Oamenii despre care vorbeam se adună în jurul unei mese, unde încep să iasă la iveală şi alte idei, unele mai bune, altele mai puţin bune.

În cele din urmă grupul reuşeşte să pună laolaltă, pe hârtie, suma ideilor unanim acceptate ca fiind bune şi astfel ia naştere programul politic. Din acest moment, pentru un partid politic sănătos la cap programul politic e Biblia şi unicul scop al existenţei sale este să ajungă în poziţia din care să poartă „propovădui", altfel spus, să ajungă la conducerea ţării pentru a-şi pune în practică programul politic.

A nu se confunda cu gargara lui Dragnea despre „sacrosantul" program de guvernare faţă de care, în fapt, guvernul PSD-ALDE se află la ani lumină distanţă. Revenim. Din momentul adoptării programului politic, acesta devine pentru partid mai important decât orice membru al său, fie el şi părintele fondator.

Asta nu s-a înţeles sau nu s-a vrut a se înţelege în România.

Aşa cum oamenii creează şi pot modifica oricând Constituţia şi legile unei ţări, dar se supun acestora, la fel membrii unui partid politic pot contribui la elaborarea şi ulterior la modificarea programului politic, dar se subsumează unicului ţel al partidului: accederea la putere şi punerea programului politic în practică. În momentul în care un membru de partid, oricare ar fi acesta, devine o piedică în proiectul partidului, spre exemplu are probleme penale şi cauzează prejudicii de imagine partidului, este obligatoriu să fie îndepărtat.

Aparent sună cinic, dar pentru un partid politic membrii săi, de la preşedinte până la lipitorii de afişe, nu trebuie să fie altceva decât simple unelte de atingere a scopului său, iar atunci când una dintre unelte se defectează e firesc să fie înlocuită. Un partid politic nu-şi permite să fie sentimental, nu e o instituţie caritabilă.

Uriaşul Helmut Kohl, unificatorul Germaniei, arhitectul noii Uniuni Europene, părinte al Tratatului de la Maastricht, a fost aruncat ca o măsea stricată de propriul partid atunci când a fost suspectat de, atenţie, finanţarea ilegală a partidului. A fost Dumnezeul UCD, cancelar al Germaniei 17 ani, cel mai puternic şi respectat om din Europa, dar când a devenit balast pentru partid, deşi a încălcat legea încercând să-şi ajute partidul, partidul, în mod firesc, l-a rejectat.

Dar un partid politic adevărat are nevoie ca membrii săi să-şi asume conştient rolul de unelte, cu alte cuvinte să intre în viaţa politică pentru susţinerea unor principii, idei şi proiecte necesare nu lor ci ţării. Să nu aştepte recompense, să nu intre în politică pentru funcţii, să nu caute realizarea personală în politică şi nici măcar rezolvarea unor mărunţişuri personale mai mult sau mai puţin legale, cu alte cuvinte să nu intre în politică pentru a parveni. Cunoaşteţi dumneavoastră vreun politician român care să se încadreze în acest şablon?...

De aceea în România aşa-zisele partide politice funcţionează, de fapt pe principiul bandelor de cartier. Partidele româneşti sunt grupuri de oameni uniţi nu de principii, ci de interese comune, coalizaţi de solidaritatea de gaşcă, care îşi apără, cu orice preţ, oamenii de braţul lung al legii (nici aici n-are PSD exclusivitate, să ne amintim doar de Varujan Vosganian şi Borbely Laszlo, cadorisiţi de colegii parlamentari cu NUP-uri) şi care ascultă de un singur om, şeful de bandă. Iar când şeful de bandă dă un ordin, se execută. Aşa se face că, de când a preluat puterea, PSD nu e preocupat decât de un singur lucru: să pună botniţă justiţiei, să nu-l muşte pe şefu`.

Numai că şefu` a sărit rău de tot calul şi acum e pe ducă. În fapt Dragnea şi-a pus singur-singurel laţul de gât când l-a schimbat pe Grindeanu, moment în care practic şi-a anulat orice marjă de manevră. Cu Grindeanu mai avea ce negocia, Tudose, în schimb, putea zburda, pentru că PSD nu-şi mai putea permite un bis la sceneta de prost gust jucată cu fostul premier.

Va mai dispărea din scenă un personaj politic trist, care n-a făcut nimic bun pentru partidul pe care l-a condus (nici măcar la accederea la ciolan n-a avut vreo contribuţie, PSD a câştigat ultimele alegeri prin neprezentarea adversarului) şi cu atât mai puţin pentru ţară.

Dar asta nu garantează nimic.