De ce nici o universitate din România nu este în Top 500?

Astăzi în România s-a ajuns ca persoane cu infracţiuni la activ să propună coduri de etică academică, oameni fără vreo realizare să predice ce este în universităţile occidentale, fabricanţi de articole lipsite de efecte să dea lecţii de productivitate ştiinţifică, diletanţii să vorbească de ierarhii universitare.

Peste toate, amatorismul proliferează în cele mai înalte poziţii din administraţie şi din stat, iar noul cal de bătaie este reproşul: “Nici o universitate din România nu este în primele 500 de universităţi din lume”. Dacă reproşul l-ar formula oameni cu capul pe umeri şi cu realizări la activ, ar fi de înţeles.

 

Desigur, orice ierarhizare a universităţilor este de luat în seamă, dacă este făcută după un criteriu explicitat şi pe bază de informaţii acurate. Ierarhizările sunt, în fapt, excelente mijloace pentru a orienta dezvoltarea unei universităţi. Ele sunt, de altfel, elaborate tocmai pentru a fi folosite ca astfel de mijloace (exemplu cel mai edificator fiind clasamentul Shanghai).

 

Este de adăugat însă imediat că nu există ierarhizare a universităţilor după criterii cuprinzătoare. Ierarhizările Times, Der Spiegel, Focus sunt mai complexe decât altele (celebra Shanghai luând în seamă firesc, conform intereselor legitime ale atât de dinamicei Chine, mai mult criteriul publicaţiilor ştiinţifice). Nici o ierarhizare de universităţi nu dă seama suficient de impactul tehnologic al publicaţiilor ştiinţifice, de descoperiri şi inovaţii efective, de efectele culturale ale universităţilor. De aceea, Uniunea Europeană pregăteşte în momentul de faţă o nouă ierarhizare.

 

încă o dată: ierarhizările existente de universităţi trebuie luate în seamă şi folosite ca instrumente de schimbare. Nimeni nu poate pretinde însă completitudine pentru vreo ierarhizare, oricare ar fi ea. Aceasta din motivul simplu că nu avem vreo ierarhizare cuprinzătoare în raport cu funcţiile actuale ale universităţilor.

Clasificarea pe care amatorii care dau tonul în deciziile privind învăţământul actual din România o invocă (fără să o cunoască deajuns!) este cea după criteriul publicaţiilor ştiinţifice. Orice om prevenit ştie că importanţa publicaţiilor pentru un universitar este crucială. Nu eşti universitar veridic fără publicaţii recunoscute internaţional.

 

De ce România nu are universităţi în primele 500 din ierarhia mondială? Trebuie spus din capul locului că niciodată în istorie ţara noastră nu a avut universităţi în primele 500 din lume. Cauzele sunt multiple. Pe teritoriul actual al României universităţile au fost înfiinţate târziu (1860 la Iaşi, 1864 la Bucureşti, 1872 la Cluj etc.), iar aceste instituţii au avut nevoie de timp pentru consolidare. Echiparea şi finanţarea au fost mai mult în suferinţă. Politizarea a rămas excesivă. Autonomia universitară a fost prea adesea încălcată de autorităţi. Asemenea cauze vin până în zilele noastre, doar că acum se încearcă să se politizeze şi mai mult universităţile, abolind autonomia în accepţiunea europeană, sub pretextul că universităţile existente nu sunt în primele 500 din lume.

 

Remarc faptul că Universitatea Babeş-Bolyai se apropia, graţie multor măsuri luate din 2006 încoace (modernizarea infrastructurii, echiparea la vârf a laboratoarelor, mărirea veniturilor personalului, politică proactivă a cercetării ştiinţifice, angajarea masivă de personal nou, sprijinirea personalităţilor ştiinţifice existente, angajarea politicii excelenţei etc.) de intrarea în primele 600 şi era limpede că, cel mult în doi-trei ani, putea intra în 500. Trebuiau satisfăcuţi, însă, câţiva parametri structurali: coborârea sub 18 studenţi la un post didactic, existenţa a cel puţin 15-20% profesori universitari din totalul de corpului didactic (lectori, asistenţi, conferenţiari etc.), buget de cel puţin 300 de milioane de euro pe an şi alţi parametri. în plus, o astfel de universitate, fiind extrem de comprehensivă (reunind aşadar ştiinţe, inginerii, ştiinţe sociale, umanioare, teologii, arte etc.) are nevoie de susţineri aparte pentru a putea intra în 500.

 

Un distins rector din Budapesta, care a lucrat, în numele Băncii Mondiale, mulţi ani la Bucureşti, ne spunea: “Nu se poate face cu succes politică a excelenţei într-o universitate dacă politica autorităţilor naţionale nu este orientată spre excelenţă”. Din nefericire, a avut dreptate. Din 2009 încoace nu contenesc deciziile greşite ale guvernului şi ministerului. Blocarea (ilegală în fond) a ocupării posturilor, tăierile bugetare, ocuparea cu personal necalificat a ministerului sunt doar câteva dintre acestea. Pe de altă parte, nu se va intra în 500 dacă profesorii de vârf sunt loviţi sistematic de legislaţia ce se propune. Cum să intre România în 500 cu un guvern incompetent? în definitiv, instituţiile care decid viaţa românilor şi şefii ţării sunt pe locuri apreciabile în lume? Nu mai insist asupra altui fapt: cum să intre universităţile autohtone în 500 cu măsuri anacronice, de felul reglementării masteratului şi doctoratului din 2005? Dacă inventariem piedicile puse, prin politica universitară eronată, la intrarea vreunei universităţii din România în 500, atunci actuala administraţie a ţării iese, cu siguranţă, campioană.

 

Fireşte, este de luptat pentru a intra în faţă în clasamente. Dar rezultatul luptei nu depinde doar de luptători, ci şi de cei care le afectează, prin legi şi reglementări eronate, acţiunea. în orice variantă, însă, autonomia universitară, în înţelegerea internaţională (vezi Declaraţia de la Lima, 1988, sau Magna Charta, 1988, a universităţilor europene), rămâne condiţie sine qua non a performanţelor universitare. Din păcate, la noi se înţelege anevoios că autonomia universitară nu este cadoul sau gestul generos al cuiva, ci o valoare în sine, imanentă pluralismului modern.