De ce nu toate victimele sunt martiri

De ce nu toate victimele sunt martiri
Ne aflăm într-un interval de timp mărginit de două evenimente tragice: cel de la Colectiv și momentul Revoluției din decembrie 1989. O toamnă spre iarnă care predispune la o anumită stare de tristețe, „la o cădere pe gânduri" în condițiile în care tragediile se suprapun friguros peste trăirile și sensibilitățile noastre, în acord cu tristețile imprescriptibile ale intrării astronomice în toamnă-iarnă, melancolică și extinctivă.
Pentru mai multe informaţii de ultimă oră vizitaţi pagina principală ZIUA DE CLUJ

Gândurile ancorate într-o astfel de atmosferă pot fi, aşadar, destinate unui bilanț sau analize în această pauză de doliu reperat și întreținut de cele două evenimente tragice. Ele pot să ne lămurescă sau, deopotrivă, să ne răspundă în ceea ce priveşte situarea acestor două evenimente în memoria sensibilă, individuală sau colectivă. Această tensiune meditativă, în primul rând, ne predispune la o confruntare sau la o meditație dintre cele două momente. În ambele cazuri au pierit vieți omenești, ambele au fost tragedii.

Tragedia din octombrie 2015 a fost una cauzată de un incident în care focul nestăpânit provocat de instalații de tot felul, fuzibile și incorect proiectate și fabricate, asociat unei mulțimi supranumerice aflate într-un spațiu limitat la un anumit număr de persoane, deruta, spaima și, de asemenea, rapiditatea inflamabilă a hardughiei rock-iste a lăsat victime umane și o memorie tragică, intranzitivă în cazul familiilor celor decedați.

Această memorie tragică a fost întreținută și de uriașa mediatizare de atunci și de acum, cu trimiteri mai profunde asupra responsabilității și vinovăției, asupra indolenței, improvizației, a eludării legii și normelor, asupra tendinței de astă dată criminale de a face bani și gheșeft cu orice preț, sub marca dâmbovițeană tentaculară și rău de eradicat de a tranzacționa autorizări și de a „cumpăra" licențe, toate definite deosebit de expresiv în formularea „corupția care ucide". 

Este o sintagmă percutantă și puternică ce a fost capabilă să schimbe guvernul, dar ea poate că a avut o eficiență mai mare decât atât, şi anume, să înceapă să ne scoată din catalepsia corupției, tranzacției, a nesimțirii și mizeriei morale în care ne aflăm. Am asistat atât în 2015, cât și în această toamnă a anului 2016, la un nemaiîntâlnit „travail de deuil" intreținut masiv și, pe alocuri, supradozat de mass-media. S-a ajuns astfel, de la o mediatizare a tragediei la un tragism al mediatizării.

Doliul nu este, însă, un scop în sine și imprescriptibil, ci el ne ajută - așa cum se definește în antropologia culturală - să ne despărțim de moarte și de tragedie, să fie un pasaj ritualic al acestora. În orice caz, această excesivitate mediatică ne poate amplasa într-o umbră permanentă a morții, a depresiei incurabile și a unui pesimism devastator și, deopotrivă, definitiv. Victimele de la Colectiv au fost consecințele unei morți incidentale, a unei „mors improvisa", a unui accident, a unei neașteptări, consecința unei nesăbuințe ce viza un spațiu amenajat periculos, prin autorizări de funcționare tranzacționate și corupte.

În comparație cu acest eveniment tragic din 2015, cei care au murit în decembrie 1989 au avut ceva în plus și definitoriu. Ei nu au fost doar victime, ci au fost și martiri, subiecții voluntari ai unei morți sacrificiale. Cei de la Colectiv au murit, cei din decembrie 1989 au fost uciși. Cei din urmă nu au murit incidental, ci au mers spre moarte, voluntari, convinși, dedicați și și-au premeditat moartea printr-o inegalabilă lozincă, și anume, „vom muri și vom fi liberi". Ei au fost uciși întrucât au subscris la valori și idei înalte: libertate, democrație, împotriva gândirii și viețuirii în „cofraje", împotriva unui regim al frigului, al foamei și al fricii care au reprezentat cele mai de jos limite ale vieții umane. Ei au avut o moarte jertfelnică. Ei și-au dat propria viață în cel mai înalt sens creștin pentru a răscumpăra o viață demnă și liberă pentru ceilalți, pentru cei mulți. Ei și-au dat propria viață în schimbul vieții restului lumii. Ei au fost mărturisitori și martiri ai unei credințe în libertate, în democrație, dar mai ales, în viața și demnitatea omului.

Moartea martirică a celor căzuți în decembrie 1989 este una cu sens, direcționată spre a depăși, prin libertate, existența mortifiantă din perioada comunistă. Această jertfă răscumpărătoare face diferența dintre victima care moare și victima martirică care este ucisă. Este vorba, în sensul cel mai înalt, asumpţionist, de o iubire de viață a celor care se jertfesc pentru ea prin propria lor moarte. Ei au produs în sens christic „o moarte a morții" și o victorie a vieții, o victorie a generativității asupra extincției.

A avea un astfel de patrimoniu martiric în numele libertății și democrației reprezintă, în cele din urmă, un patrimoniu de demnitate al neamului din care facem parte, în contradicție cu nonsensul morţii provocate de „corupția care ucide". Se poate vorbi și de o aproximare între moartea incidentală de la Colectiv și cea din decembrie din 1989, prin aceea că moartea din 2015 ar putea fi o jertfă necesară trezirii din „corupția care ucide", dar nu putem vorbi de o similaritate între cele două evenimente. Ambele sunt unite de tragedii, dar le desparte înalta proiecție etică și martirică din decembrie 1989, după cum o moarte „civilă" se detașează de una martirică.

Cred că, din acest motiv, nu toate victimele sunt martiri.

---------------

Doru Radosav este profesor universitar la Facultatea de Istorie şi Filozofie din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai, cordonator al studiilor aprofundate de istorie orală şi conducător de doctorat în Istoria Mentalităţilor şi Antropologie Istorică, şef al catedrei de Istorie medievală şi istoriografie. A fost, timp de 25 de ani, directorul Bibliotecii Centrale Universitare "Lucian Blaga" din Cluj.

⇒ Dacă ţi-a plăcut articolul, urmăreşte ZCJ.RO pe FACEBOOK şi pe Instagram

loading...
Loading...
Comenteaza