De la Cluj la Viena sau victoria celor ce vor să ne vadă plecaţi

Ce aţi făcut în week-end? Sau ce v-ar fi plăcut să faceţi în weekend? Mă gândeam ieri dimineaţă în timp ce-l urmăream cu mare atenţie pe Emil Boc la o emisiune TV dacă chiar crede că a salvat ţara de la colaps economic şi dacă Domnia Sa are dreptul să vorbească de antipopulism.

Mă gândeam la cariera domnului profesor şi la prestaţia sa în spaţiul public. Mă gândeam la cum va arăta cariera acestui om şi dacă partidul Domniei Sale, PDL, va accepta să mai fie condus tot de către Emil Boc din 18 februarie. Aşa cum arată astăzi acest partid, cu nu mai puţin de 5 tabere evidente, este extrem de greu de previzionat. Nu ştiu cum vor reuşi până la urmă să convieţuiască sau, mă rog, doar să coabiteze Macovei – Cristi Preda – Voinescu cu Blaga – Hava – Flutur, respectiv cu Udrea – Falcă – Scripcaru, respectiv cu Boc – Buda – Olteanu – Ariton – Stolojan. Mă întrebam cum se vor poziţiona Videanu, Berceanu sau Stolojan, respectiv Cezar Preda. Până la urmă va fi extrem de interesant de văzut ce se va întâmpla în următoarele două luni în partidul aflat astăzi la guvernare. Dar întrebarea este oare pe câţi dintre români îi mai interesează astăzi ce se întâmplă sau ce se va întâmpla în PDL, ce se întâmplă în PSD şi dacă va fi sau nu sancţionat Mircea Geoană, respectiv dacă merită să fie sancţionat.

Ce mai zice bătrânul “aparatcik” Iliescu, cum se poziţionează Năstase, respectiv dacă Crin Antonescu reuşeşte să bată palma cu Călin Popescu Tăriceanu şi oamenii fideli acestuia, respectiv dacă îl va scoate din izolare pe Ludovic Orban şi îi va mai lăsa pe Vosganian sau Fenechiu să bată câmpii. La fel, nu ştiu dacă populaţia de etnie maghiară este astăzi extrem de interesată dacă pe locul lăsat liber de Marko Bella va veni Hunor, Laci Borbely, Eckstein Peter, ori un altul. Nu ştiu nici cât de interesaţi sunt maghiarii dacă Tökes îşi va face sau nu partid sau cum vor juca eminenţele cenuşii din UDMR, Verestoy şi Frunda. Cred că v-am plictisit suficient cu “enumerarea fotografică” a stării de fapt din partidele româneşti. Cât despre analiza guvernării, prefer să vă las pe dumneavoastră să vă exprimaţi, eu încercând cu maximă toleranţă şi înţelegere să pricep ceva din strategia de ieşire din criză a actualului guvern şi nereuşind până astăzi mare lucru. Dar poate nu sunt eu destul de pregătit şi nici nu am suficientă putere de înţelegere sau date, aşa că prefer să vă spun cum mi-am petrecut weekend-ul trecut, şi nu acesta.

În acesta mi-aş fi dorit pur şi simplu să stau acasă la căldură cu un ceai de mentă în faţă şi nişte biscuiţi, citind multitudinea de cărţi care-mi stau stivuite pe birou şi scriind texte rămase doar în mintea mea, neaşternute încă pe hârtie. Weekend-ul trecut am fost la Viena, de sâmbătă (vineri seara fiind “Gala 10 pentru România”) până luni seara, luni dimineaţa având nişte treburi de rezolvat în Capitala Imperială. A fost o zăpadă incredibilă şi un frig de -8, -11 grade, dar Viena e absolut fantastică, chiar şi atunci când frigul îţi îngheaţă faţa. Am văzut o excelentă expoziţie de fotografie Rene Burri, pe care v-o recomand dacă ajungeţi până pe 18 februarie în Viena şi am vizitat târgul de Crăciun de la Rathaus. Seara am mâncat nişte paste cu trufe absolut demenţiale la Cantinetta Antinori, un restaurant tare drag mie, unde mă duc de vreo 4 ani atunci când sunt prin Viena; vi-l recomand, are preţuri bune şi e extrem de central, la nici 150 m de intrarea în StephansDom.

Am mâncat pe stradă cârnăciori fripţi, cu castraveţi muraţi şi ardei iute - nicăieri în lume nu sunt mai buni decât la Viena - şi mi-am găsit, pentru al patrulea an consecutiv, calendarul preferat pe 2011, un calendar cu imagini din marile biblioteci ale spaţiului germanic. În micuţa librărie de pe Graben, din centrul Vienei, o distinsă doamnă, librar de vreo 3 generaţii, mi-a recomandat şi un calendar cu biblioteci personale, extraordinar şi acela. Am bântuit pe străzile din centrul Vienei, m-am uitat la tipologia specială de vienez, oameni atât de eleganţi şi de reci, dar în acelaşi timp atât de speciali şi m-am jucat cu căţeluşa mea Kara în curtea şi grădina interioară a Palatului Hofburg, admirând pentru a zecea oară uluitoarele clădiri de pe Ringstrasse, de la Operă încolo, ridicate în epoca teribilei împărătese Maria Tereza. Este absolut incredibil cum această femeie, de o forţă imensă, a reuşit, practic, să reconstruiască mai mult de o treime din centrul Vienei în anii Domniei Sale.

Am mâncat kaisersman cu gem de gutui şi prune, am mâncat pâine neagră cum nu găseşti decât în Austria, cu şuncă presărată cu hrean proaspăt şi am băut schnapps Willie. Bătând pe jos străduţele centrului Vienei realizezi cât de departe am ajuns să fim noi astăzi de tot ce înseamnă civilizaţie occcidentală. Practic, ţopârlanii din păduri şi de pe văi, din păcate, în loc să ia exemplul civilizaţiei Imperiului, au sălbăticit complet chiar şi viaţa urbană a minunatelor oraşe ale Ardealului. Ţopârlănia şi mitocănia dusă până la cel mai înalt nivel, inclusiv în Palatul Prezidenţial, îngroapă pentru zeci de ani România. Nu fac deloc apologia perioadei imperiale, cu minusurile ei indiscutabile în spaţiul intracarpatic, dar îmi permit să spun că astăzi, din păcate, elitele României sunt mai degrabă elitele plebei decât ale aristocraţiei, atât din punct de vedere intelectual, cât mai ales din punct de vedere moral. România a ajuns să fie dominată de prostie şi de jeg uman, iar o bună parte din oamenii de valoare ai acestei ţări, nu puţini la număr, stau retraşi în turnurile lor de fildeş, pe care încearcă să şi le protejeze de agresivitatea de tip manea, care azi domină spaţiul public carpato-danubiano-pontic... parcă e mai uşor şi mai frumos să vorbeşti orice şi oricât despre un oraş normal decât să analizezi prestaţia politicienilor din România. Kitschul domină astăzi spaţiul politic la fel cum domină în iluminarea de sărbători a spaţiului urban.

Rămâne o singură întrebare: dacă să rămânem aici sau dacă să plecăm cât vedem cu ochii. Sufletul ne spune să rămânem şi să încercăm să schimbăm ceva, dar mintea ne spune că poate ar merita să încercăm să trăim cel puţin în această viaţă puţin şi în civilizaţie.