Deunăzi, în Auditorium Maximum al universităţii clujene, acelaşi om spunea că s-a înşelat: democratizarea ţării nu este ireversibilă, iar tinerii politicieni de azi nu stârnesc încrederea de odinioară.
Din nefericire, această
diagnoză este cea care se confirmă. Deciziile care se iau la nivelul ţării
sunt, sub aspectul ruperii de nevoile cetăţenilor, aproape la nivelul anilor de
dinainte de căderea lui Ceauşescu şi, în mod neaşteptat, sub multe aspecte,
asemenea deciziilor din Germania anilor 1933-1935. De pildă, nu este vreo
analiză lucidă a situaţiei, ci se aruncă demagogic vina pe alţii (mai nou, pe
“criza mondială”!), se crede că lumea începe şi se sfârşeşte cu cei care
guvernează acum (făcându-se legi în folos propriu, prin “uzurpare
constituţională”!), se celebrează realizări de mucava, precum Legea educaţiei
(în vreme ce S.U.A. şi alte ţări fac reforme ale educaţiei axate pe “valoarea
profesorului”!), se încearcă restrângerea democraţiei sub pretextul “reformei
statului” (care, evident, e confundată cu o răfuială politică), legile sunt
înţelese ca “instrumente” de lovire a rivalilor (nu ca raporturi de
reciprocitate ale cetăţenilor, precum în societăţi civilizate).
Ca şi în vremurile amintite, partea mai puţin calificată a societăţii a ajuns să decidă pentru ceilalţi: personaje fără cultură ne vorbesc de competenţă, corupţii dau reguli de comportare, indivizi fără performanţe pretind să se protejeze “elite”, plagiatorii predică morala – iar cu cât toţi aceştia sunt mai vulnerabili la propriu, cu atât sunt mai vehemenţi. Societatea românească de astăzi riscă să devină prizoniera unor persoane care – la o examinare cumpănită – se dovedesc a fi tocmai la opusul a ceea ce vor să impună cu orice mijloc.
Nu această situaţie o voi descrie, însă, ci alta, care a făcut-o şi o face posibilă: este vorba de proasta înţelegere a democraţiei de către cei răspunzători, care face ca democraţia să nu se mai deosebească îndeajuns de “consultarea maselor” din regimul de tristă amintire sau de “democraţia faptelor” a militanţilor extremismului de odinioară. Este o neînţelegere care transformă democraţia într-o simplă unealtă de promovare a intereselor de “gaşcă” (pentru a folosi limbajul actualei puteri, căruia un distins intelectual ieşean îi caută zadarnic echivalentul în latină!) şi de controlare a societăţii. Vreau să ilustrez ideea neînţelegerii democraţiei de către autorităţile actuale din România prin trei observaţii.
Prima se referă la confundarea legitimităţii cu legalitatea. Trec peste faptul că la guvernanţii de astăzi nu este vreun semn că înţeleg ce înseamnă legitimitate. Ei cred că, după un scrutin legislativ la care au participat 40% dintre alegători, iar partidul lor a obţinut în jur de o treime dintre voturile exprimate, totul este în regulă. în fapt, spus fără ocolişuri, în România actuală, nu există legitimitate a deciziilor, chiar dacă, forţând “democraţia aritmetică”, se obţine o legalitate chinuită. Oriunde în lume, astfel de guvernanţi ar fi precauţi dacă ar avea cultura legitimării.
Este straniu comportamentul “aleşilor”: ştiind bine că nu vor mai fi aleşi a doua oară, cinismul întrece orice limită înregistrată în democraţiile europene. Peste noapte, unii devin “independenţi” (ceea ce este, în fond, ilegal, oricând aceştia putând fi acţionaţi în justiţie de către cei care i-au votat cu sigla unui partid cu tot!) şi relativizează, oportunist, toate opiniile lor anterioare. Alţii spun în privat ceea ce cred cu adevărat despre guvernanţi, pentru ca în declaraţii publice să îşi umfle pieptul, ca eroici apărători ai liniei partidului. “Reprezentarea poporului” care i-a ales au uitat-o cu totul, în numele “mandatului imperativ” al partidului, care îi târâie în soluţii proaste.
Guvernanţii actuali din România nu înţeleg că democraţia nu se lasă redusă la numărarea voturilor şi la stabilirea celui care are un vot în plus. “Democraţia aritmetică” şi “dictatura majorităţii aritmetice” au fost criticate plenar de cultura democratică a lumii civilizate, iar un democrat onest ştie că acestea nu sunt democraţie. Este, în schimb, democraţie preocuparea de a obţine consens cât mai larg, mai ales atunci când aritmetica este subţire (câteva voturi în parlament în plus) sau discutabilă (în definitiv, ce ar fi fost dacă la alegerile prezidenţiale din 2009 numărarea voturilor ar fi fost alta? sau dacă se lua în seamă victoria în ţară a candidatului rival?). Carpaticii democraţi de carton nu înţeleg – se vede prea bine – ce înseamnă democraţia. Până la urmă, pentru ei, poporul este cel care nu este bun (după cum arată şi remarca de deunăzi: “nu se obţin banii de la Bruxelles, căci se lucrează cu români!”).
Peste toate, cei care administrează România actuală nu înţeleg legătura indisolubilă dintre democraţie şi valoarea profesională a reprezentanţilor. Precum Ceauşescu, puterea apelează la persoane de calitate îndoielnică, încât, pe de-o parte, să nu fie vreun pericol de concurenţă din partea acestora şi, pe de altă parte, să se poată oricând arunca vina pe cineva. La rândul lor, persoanele acestea reproduc nivelul redus de competenţă şi onestitate: cei pe care îi numesc sunt, deopotrivă, mai curând incompetenţi, docili, agresivi, cu destule pete la activ. Precum în 1933! O ţară care are nevoie, ca de aer, de persoane competente şi integre, capabile să imagineze, să gândească şi să implementeze soluţii chibzuite, cade astfel pradă unor administratori nepricepuţi, care o trag în jos. Cu un preţ uriaş, însă, pe care îl plăteşte, ceas de ceas, inevitabil, fiecare cetăţean.
