Despre discursuri şi alţi demoni

Obişnuim să ne plângem. Ne plângem prea mult şi nu privim niciodată sau, din ce în ce mai puţin, în demersurile noastre interioare.

Sau, mai bine zis, ţinem în special înlăuntrul nostru lucruri, idei, trăiri atât de importante, încât dacă ne-am încrede în ele, le-am exterioriza, rezolvând prin acest act stări, situaţii care ne sunt, de cele mai multe ori, de o maximă importanţă în economia vieţii. Dar "discursurile" noastre politice, de societate civilă şi chiar cele "intime" de îndrăgostiţi sunt aşa, fiindcă noi, atâţia câţi suntem, aceia care mai credem în ceea ce putem reprezenta pentru noi şi pentru cei apropiaţi nouă şi chiar pentru ceilalţi, devenim speriaţi fiindcă descoperim că suntem fiinţe "prea" complicate.

Ne-au "complicat" cărţile, filmele, albumele de artă, experienţele ratate, traumatizante prin care am trecut. Tot acest complex amestecat de imagini, trăiri, dureri şi bucurii ne-a făcut să fim aşa; cei câţiva oameni importanţi în devenirea noastră care ne-au spus şi arătat că amănuntul stă la baza oricărei construcţii... Şi că ceea ce nu se vede în viaţa noastră publică, obişnuită, este chiar acel "ceva" care trebuie analizat şi consultat mai atent; că de aceste "amănunte" depinde, adesea, înţelegerea profunzimilor... În câţiva dintre noi, poate prea puţini totuşi, se declanşează deodată mii de ipostaze în care am văzut marea, gustul apei, soarele, nisipul, toate aceste "amănunte" care compun eternitatea doar la gândul că un sentiment este imens.

Suntem complicaţi, acesta e felul nostru de a întâmpina lucrurile importante ale vieţii.

Şi atunci scriem, vorbim, sufocăm lumea din jurul nostru trimiţând către cine poate şi vrea să înţeleagă acest limbaj, zilnic, "discursurile" noastre de trăitori în această lume prea simplificată, prea golită de sensurile ei fundamentale.

Şi atunci vorbim, scriem, dar altfel decât discursul de o singurătate cumplită al oamenilor obişnuiţi... În speranţa că oamenii îşi vor înţelege, în final, destinele şi în ce fel această înţelegere a adevărului depinde de acest gen de "discurs" pe care mii de persoane îl au zilnic, însă, desigur, FĂRĂ SĂ-L SUSŢINĂ! Fiindcă omenii, în marea lor majoritat, sunt, din lipsă de presonalitate, cu desăvârşire "abandonaţi" de către limbajele care ar trebui să-i "construiască" şi să-i transforme! Ştiu cum se vorbeşte, cum se iau hotărâri, cum se fac discursurile, cum se iubeşte azi: fără aceste limbaje ale esenţelor care construiesc adevărurile mari; fără limbajele subtile, care vorbesc chiar despre inefabilul unor sentimente de o nobleţe şi o valoare supraumană...

Oamenii au "căzut" şi prea mulţi dintre noi, din jurul nostru, au un limbaj ignorant, depreciat, cu esenţe luate adesea în derâdere, îndepărtat nu numai de puterea de sine, dar şi rupt de mecanismele acesteia: cultură, artă şi, în general, componentele frumosului vieţii noastre. Ce nu înţeleg aceşti oameni care nu-şi analizează şi nu ştiu să-şi vadă propria esenţă şi propriul destin atât cât există el e însuşi faptul că acest "discurs" (uneori, uluitor de mic şi vulgar şi care vulgarizează totul în jur, deşi "urmele", chiar şi puţine, ale esenţelor îi duce un pas mai sus de gregaritate) devine chiar locul unei AFIRMĂRI.

Al celei mai minunate afirmări a existenţei umane. Aici am ajuns şi ne vedem grăbiţi de vieţile noastre goale de înţelesuri, fără să realizăm că aceia dintre noi care nu simt şi nu îşi desfac în mii de bucăţi propria devenire ÎNTRU fiinţa proprie (şi, implicit, a unui alt om sau a altor semeni pe care să-i preluăm în totalitate în noi, să-i aparţinem, aşa cum aparţinem propriului nostru destin) sunt sortiţi să nu ştie nimic despre asta. Cu alte cuvinte, SĂ SE POATĂ DISPENSA uşor şi ieşi din starea aceasta de graţie - dacă ea există -a fiinţei umane evoluate. Aici este "locul comun" al prea multora dintre noi. Locul unde, din nefericire, se poate măsura micimea unui sentiment, a unui suflet, a unui om!

Este locul acela care trebuie evitat cu orice efort. Locul în care statutul unui subiect se tratează simptomatic superficial, "ca şi când", dacă am pierde miza, ar veni cineva, de undeva din neant, să ne asigure că "timpul le rezolvă pe toate", că vom mai avea şi alte ocazii; dar e o minciună mare la care ne e mai comod să subscriem, deşi din acel moment riscăm ca totul să se ridice împotriva noastră; tocmai de aceea e necesar să facem să se audă exact ceea ce în vocea noastră şi în fiinţa noastră nu e de negociat niciodată... Dacă privim într-o imaginară oglindă a sufletului, reflexia a ce vedem ne va spune că mai însemnăm ceva. Că am avut curajul să ne asumăm trepidaţia şi emoţia propriului suflet...