Pe verso, un singur cuvânt în plus: “ende”. în ’89, primãvara a întârziat, cel putin încã un an.
Pe 2 martie s-au fãcut 21 de ani de când Liviu Babes îsi sãvârsea martiriul care avea sã devinã celebru în strãinãtate si, pe cât de recent si tragic, pe atât de anonim la el acasã: o tortã vie pe pârtia Bradu din Poiana Brasov, care umplea începutul de martie cu miros de pãr si carne arse, sub privirile îngrozite ale turistilor. O inscriptie pe un carton galben, afisat cu un ultim efort, avea sã facã înconjurul lumii: “Stop Mörder. Brasov = Auschwitz”.
Doi turisti scotieni, încercând sã stingã flacãra cu haina de ski, sunt îndepãrtati rapid de medicii si securistii adunati imediat. în schimbul tãcerii si al acceptãrii variantei oficiale, cum cã Babes era un nebun de legat cãruia i se urâse cu viata, Douglas Wallace primeste a doua zi o hainã nouã si o sticlã de sampanie. “Europa Liberã” a prezentat stirea ca pe un zvon neconfirmat, Securitatea a controlat profesionist toate informatiile încât nici martorii scotieni nu mai erau siguri pe ce vãzuserã. în zilele noastre, s-ar zice cã autoritãtile au avut pus la cale un plan perfect de comunicare de crizã. Abia la câteva luni dupã, ziarul condus de Ion Ratiu, “The Free Romanian”, a publicat un material documentat, iar informatiile au ajuns, pe calea aceasta, si în presa mare din Occident.
La prima comemorare, a fost amplasatã o cruce în memoria lui Liviu Babes la baza pârtiei. La urmãtoarele aniversãri, crucea a dispãrut din cadru, în spatele unor gherete cu grãtare de mici, prin binecuvântarea Primãriei. Acolo este crucea si azi, cu gherete cu tot. Strada pe care stãtea familia Babes, la Brasov, poartã acum numele sãu, fãrã ca edilii sã-i fi întrebat mãcar familia - sotia si fiica - dacã este de acord. într-un cartier muncitoresc, în care toate strãzile din jur fuseserã botezate dupã pãsãri, fosta stradã a Rândunicii se numeste L.C. Babes, spre enervarea vecinilor sãi, care au fost nevoiti sã-si schimbe buletinul, iar vina nerostitã pentru neplãcerea creatã picã asupra urmaselor martirului. Comunitatea a primit un motiv în plus pentru a le izola, de astã datã din purã si malignã convingere, nu din frica de represaliile Securitãtii.
An dupã an, eroul-tortã rãmâne cu tot mai putine amintiri adevãrate. Tractorul si Rulmentul s-au închis, miile de someri rabdã foame si-i înjurã vânjos pe cei mai norocosi din jurul lor, iar din când în când ofteazã sententios: “Era mai bine pe vremea lui Ceausescu!” Desi nu l-au cunoscut si nici nu-si mai aduc aminte de acel început de martie, îl mai omoarã o datã pe Liviu Babes.
Securitatea îl proiecta pe martir în tuse groase, dar usor de descifrat: un simplu nebun, care, în timpul unei crize, si-a dat foc si si-a lãsat nevasta si fata de 12 ani singure. Dupã mai bine de 20 de ani, portretul lui Babes în comentariile de pe net postate de diversi în coada articolelor despre el spun acelasi lucru. Gestul similar al cehului Jan Palach, în iarna lui 1969, dupã invazia Cehoslovaciei de cãtre trupele sovietice, când tânãrul student si-a dat foc în Piata Venceslas, a fost proiectat în constiinta popularã ca un erou al unui popor obisnuit sã gândeascã cu propria sa minte.
Comemorarea a 20 de ani de la moartea sa, la începutul lui 1989, a cãpãtat dimensiunile unei demonstratii de stradã si a pregãtit ceea ce avea sã devinã “Revolutia de Catifea” în Cehoslovacia. Numele sãu a devenit simbolul de netãgãduit al rezistentei fruste si radicale împotriva formelor represive ce tintesc sã striveascã identitatea colectivã. Noi ne-am aflat-o strivitã gata la momentul martiriului si nu a fost recuperatã nici acum, la bunã vreme dupã gestul sãu suprem.
De eroul-tortã al istoriei recente si-au mai adus aminte în acest an cel mult 40 de persoane care s-au adunat în fata tarabelor care ascund crucea comemorativã, dupã cum scrie presa localã. Rar asemenea solidaritate în indiferentã precum asta, pe care ne-o arãtãm fatã de momentele fondatoare ale unei noi Românii; luati drept pildã orice eveniment organizat în orasele-cheie (inclusiv la Cluj) în ultimii ani. Treptat, asa cum trec generatiile, mintea noastrã colectivã îsi va uita sorgintea sau, cel mult, va sti cu aproximatie sã o identifice într-un trecut tenebros. Doar altii, mai generosi cu amintirile, vor trãi amãrãciunea cã românii nu reusesc nicicum sã învete câte ceva din propria lor istorie.
