Despre “străinii” noştri sau întoarcerea fiului risipitor

Despre “străinii” noştri sau întoarcerea fiului risipitor
În pilda biblică a fiului risipitor este vorba despre o reîntoarcere plină de căinţă a fiului la casa tatălui său după ce a hălăduit prin lume, unde a tocat toată averea primită de la părinte.
Pentru mai multe informaţii de ultimă oră vizitaţi pagina principală ZIUA DE CLUJ

Este vorba nu despre orice fel de întoarcere, ci despre una pocăită şi plină de umilinţă, ca semn al recunoaşterii greşelii înfăptuite.

După 1989, mai exact după 1996, am asistat la reîntoarcerea unor personaje şi personalităţi din emigraţia românească din Occident, în condiţii în care nu se poate aplica totalitatea semnificaţiilor şi concluziilor morale ale parabolei fiului risipitor. Aceste reîntoarceri se pot grupa la nivelul unor desanturi ce erau formate din intelectuali şi jurnalişti (V. Tismăneanu, G. Banu, B. Nicolescu, S. Alexandreascu, D. Flămînd, N. Balotă, C. Mititelu, L. Tofan, N.C. Munteanu, N. Don, N. Breban, etc.) şi artişti (C. Chiriac, M. Pîslaru, M. Mihai, N. Covaci, O. Lipan, A. Serban, A. Hausvater, etc.). Aceste două desanturi sunt reprezentative pentru structura culturală şi socio-profesională a emigraţiei româneşti. Reprezentativitatea şi vizibilitatea celor două desanturi sunt conferite şi de reînscrierea lor imediată şi imperturbabilă în orbita publică din România postcomunistă, aspect ce ţine şi de specificul public, scenic al acestor profesiuni vocaţionale.

Pentru aceştia, timpul catacronic, greu al celor rămaşi acasă, aflaţi "sub vremi" şi sub o istorie opresivă echivala cu timpul scurt al unui vis sau coşmar uşor de depăşit şi de relegat. Prin intermediul spaţiului sau al geografiei emigraţiei ei au reuşit să depăşească sau să ecluzeze timpul greu şi advers al celor care au rămas în ţară. Ei au revenit într-un spaţiu natal şi într-un timp depresurat fără a avea însă neliniştea şi căinţa fiului risipitor din fabula biblică. Unii dintre ei dezinvolţi, hiperdidactici şi vorbitori "din colţul gurii" îşi clamează şi acum statutul de emigrant, încercând în mod indirect să-i forţeze echivalarea cu frigul, foamea, frica, umilirea celor rămaşi acasă cu vădite scopuri legitimatoare sau relegitimatoare pentru ocuparea spaţiului public şi scenic postcomunist. Unii dintre ei au amuşinat şi au primit posturi bune "la stat", în comitete, consilii, comisii prezidenţiale şi guvernamentale, posturi cerute dinspre resorturile unei meritocraţii indigeste şi de cele mai multe ori suspecte. Desantarea spaţiului public postcomunist ţine şi de specularea permanentă a beneficiilor proprii artistico-intelectualo-jurnalistice, după cum el vine şi dintr-o permanentă şi neostoită căutare de sine aferentă tipologiei emigrantului.

Peste tot vocali şi forţând recunoaşteri, ei provin dintr-o istorie fracturată, îndepărtată, în-străinată, chiar dacă mulţi dintre ei la posturile de radio străine au întreţinut speranţa şi idealul libertăţii româneşti. Ei au revenit dintr-un timp oprit, excursiv faţă de timpul nostru, al celor rămaşi acasă, care am traversat un timp al rezistenţei, răbdător şi, în cele din urmă, insurecţional atunci când s-a ieşit din istoria opresivă, dintr-un timp istoric şi s-a intrat într-un timp etic, acela din decembrie 1989. Cum n-au împărtăşit un timp al opresiunii, ei nu au nici bucuria de nedescris al unui timp al eliberării.

Nepocăiţi, au revenit în spaţiul public. Personal, am crezut într-o carantină a tăcerii, a aşteptării decente sau a unei ascultări în schimbul îmbăţoşării didacticiste şi atotştiutoare. Este de neegalat didacticismul şi eticismul indigest profesat histrionic de un anume regizor, A. Hausvater, şi de asemenea, sentenţiozitatea desuetă a unei Casandre personalizată de "rrumânul" Ion Tiriac. Relegitimarea absenţei lor întăreşte aşa-numita relativizare sau deflectare a opresiunii din anii comunismului, care fac imposibilă, în cele din urmă, condamnarea lor. Mai exact, nu toţi am fost martiri, după cum nu toţi am fost torţionari. Nu toţi am suferit, după cum nu putem generaliza şi aplatiza, postrevoluţionar, opresiunea comunistă. În egală măsură, tema "salamului cu soia" nu a despărţit în mod real cele două lumi, a celor de acasă şi a celor din afară, fiind doar o diabolică diversiune a neocomunismului fesenist din primii ani de după revoluţie. Intre noi şi trecutul opresiv se instituie treptat, din cauza unui trecut care se subţiază, un ecran ce omogenizează şi egalizează suferinţa traversată şi, prin urmare, şi memoria aferentă unui trecut neîmpărtăşit. Unii dintre ei, candizi, dojenitori şi didactici, alimentaţi de o falsă "ascendenţă" a emigrantului din Occident nu se vor putea aşeza niciodată într-un loc pe care l-au părăsit sau într-un cuib răcit.

Anacronici şi disonanţi - mă refer la unii artişti reveniţi şi nu numai - eşuează într-un ridicol al situării sau resituării. Unii dintre ei mărturisesc un partizanat visceral şi dizgraţios faţă de puterea politică. Acest partizanat îşi are resorturile în datele şi particularităţile unei identităţi specifice emigrantului ce se exprimă prin frustrările consumate sau trăite de cei aflaţi în condiţia de metec. Ele evidenţiază şi caractere tranzacţionabile aflate în evidenţa listată a unor servicii secrete şi, deopotrivă, consecinţa unui climat nu rareori de ură, discordie, invidie din comunităţile de emigranţi. Nu trebuie uitat faptul că revoluţia din 1989 a produs în multe cazuri depresii, nelinişti, insomnii în rândul emigranţilor. Ele survin, pentru unii, din lipsa unui "obiect al muncii" privind critica combativă a comunismului, dar mai ales pentru a-si legitima opţiunea de emigrant. Amplasaţi la adăpost de ciuma comunistă, afişau până atunci un tip de superioritate şi detaşare, încorporată în formularea nemărturisită "Nouă nu ni se pot întâmpla aceste lucruri ca celor de acasă". O superioritate egoistă, conturată de confortul personal într-o lume liberă şi opulentă ce ar fi putut fi revocată de timpurile ce vor fi urmat în România după 1989. Acest lucru a trimis în depresii şi psihoze greu de depăşit pentru mulţi emigranţi. Insomniaci şi depresivi, didactici egomaniaci, unii dintre ei şi-au mărturisit cu sinceritate trăirile, precum G. Banu: "Din cauza revoluţiei câţiva ani buni mi-am pierdut somnul şi m-am temut să-mi pierd şi franceza". Bucuria victoriei revoluţiei anticomuniste s-a convertit pentru unii, în timp scurt, în depresii şi dezamăgiri.

În consecinţă, îmi asum o lectură impenitentă a pildei fiului rătăcitor, după cum impenitentă şi nepocăită este revenirea vocală şi impasibilă într-un spaţiu public cucerit după 1989 de cei de acasă care nu au putut să vorbească în anii comunismului. Există un timp al tăcerii pentru cei "risipitori" şi un timp al ascultării nespusului din anii comunismului pentru cei care au rămas acasă.

Doru Radosav

 

 

⇒ Dacă ţi-a plăcut articolul, urmăreşte ZCJ.RO pe FACEBOOK şi pe Instagram

loading...
Loading...
Comenteaza