Din oboseală în oboseală/spre victoria finală

Cum mă interesează din ce în ce mai puţin “noii filosofi şi gânditori ai neamului”, n-am băgat de seamă că un actor de teatru a decretat cum că noi, românii, am fi un popor “obosit”. Mi-a adus-o la cunoştinţă o persoană în al cărei discernământ, spirit şi putere analitică cred.

Şi n-aş fi scris nimic, ci m-aş fi mulţumit să surâd şi să trec mai departe, dar am simţit în vocea acelei persoane o uşoară umbră. Era, parcă, semnul unei tentaţii de a crede (în) aceste alegaţii. Şi cum ele, alegaţiile (sau cum să le numesc?) s-au petrecut în spaţiul public al analizei, şi nu pe o scenă la teatrul din Turda, am simţit nevoia, fără să pretind că aş fi deţinătorul Adevărului absolut, să spun şi eu câteva despre toate aceste încercări de a justifica un eşec evident al unei perioade de timp din istoria noastră. O perioadă poate prea lungă... Am fost intrigat, mai ales că am auzit formularea aceasta, folosită, preluată, poate cu prea mare uşurinţă şi fără o dezbatere, de mai mulţi cu care am vorbit. Eu cred într-o astfel de oboseală. Folosirea acestui termen - frumos, la o adică, literar -, poate duce maximum, în final, la acea exaltare, nu departe de mistică, în care poporul este văzut ca un Făt-Frumos, care între lupta cu Zmeul, munceşte la eliberarea Ilenei Cosânzeana din robia acestuia şi îşi trage apoi sufletul, la umbra mărului care face, de obicei, mere de aur. Nu cred că poporul, mai ales al nostru, poate obosi. Fiindcă a obosi înseamnă, în primă fază, a munci să realizezi ceva. A face nişte sacrificii, a "împinge" înainte propria istorie. Ceea ce nu este cazul.

Faptul că acum un comentator sau altul dezgroapă ideile unui Mircea Vulcănescu, Nae Ionescu şi/sau Petre Ţuţea, în speranţa că valabilitatea lor mai poate trezi din amorţeală conştiinţe, mi se pare prea mult. Prea mult pentru un popor cu prea multe talente şi prea puţine conştiinţe, cum bine spunea un înaintaş care a dovedit prin opera sa că are greutatea necesară susţinerii publice a unui astfel de adevăr. Mă înşel, oare, eu şi ne tot tragem sufletul, obosiţi, de vreo şaptezeci de ani? Sau poate că eram prea obosiţi şi atunci când cei câţiva comunişti, din care mai mulţi evrei şi maghiari, au pus stăpânire pe ţară, împreună cu partidul lor importat din URSS, pe România, îngenunchind-o pentru multă vreme? Or, poate oboseala asta, cumva nobilă şi duioasă, ca în Mioriţa, ne-a făcut să îngenunchem, împreună cu cei mai mari intelectuali ai vremii, minţindu-ne că "lumina vine de la Răsărit"? De oboseală am cultivat statul în genunchi în faţa Puterii, linsul locului aceluia de unde vin avantajele şi banii? Iată, modelul Sadoveanu a fost unul de succes până în ziua de azi, când filosoful "alifie", dl. Liiceanu, face aceleaşi lucruri ca şi mai talentatul autor al fraţilor Jderi...

Diferenţa ar fi doar de nuanţă: în timp ce Sadoveanu avea conace de vânătoare în toate zonele frumoase ale ţării, dl. Liiceanu, filosof nerecunoscut de propria d-sale tagmă, îşi poate boteza lejer maşinile BMW cu nume de nemţi, de la Hantzi la Mischi şi Fritzi... La ce ne-a folosit uriaşa cultură şi talentul domnilor intelectuali, al "boierilor minţii" care-l slujesc în genunchi pe dl. Băsescu pentru accesul (de înţeles, altfel!) la resursele care să le asigure un trai bun? La ce ne-a folosit credibilitatea lor, dobândită (după unii în fals) în timpul celor cincizeci de ani de "oboseală" comunistă? Nu vreau să pun insuccesele acestei naţii DOAR pe seama atitudinii, aceeaşi dintotdeauna, a intelectualului român, aflat parcă tot timpul "sub vremi".

Dar nu pot să nu remarc că dacă Soarta ne-ar fi fost mai puţin potrivnică, ne-ar fi condamnat nu la oboseală, ci la o boală al cărei leac e încă departe de a fi inventat. Au mai fost popoarele bolnave, de a lungul istoriei, nu-i vorbă. Dar au reuşit într-un ciclu de timp, mai mare sau mai mic, să-şi creeze anticorpii pentru a învinge boala. A spune că suntem un popor obosit după ce
n-am făcut decât să ne apărăm de-a lungul istoriei de diverşi duşmani şi să-i apărăm şi pe alţii, care acum ne întorc cu nesimţire spatele, e mult. Poate am putea să le reamintim unora că liniştea lor de a construi imperii, civilizaţii şi mari culturi a fost, de fapt, ghinionul nostru. Apărându-i cu trupul poporului nostru, ne-am îmbolnăvit de toate bolile celor care au trecut peste noi, învingători sau învinşi. Deci vorbim nu despre oboseală, ci despre boală. O maladie care ne-a învăţat că în genunchi e, aparent, mai uşor. Iar ceea ce alchimia existenţei unui popor poate face în cazul nostru constă în crearea de anticorpi pentru ridicarea în picioare şi îndreptarea coloanei vertebrale.

Şi cred că momentul acesta nu e departe, deşi suntem tentaţi să ne pierdem speranţa. Un prim puseu
a existat în 1989, apoi am "căzut", din nou, în cei douăzeci de ani, înspre aceeaşi frică, spre aceeaşi înclinare a capului. Ne aflăm acum în acelaşi punct. Dar eu îmi păstrez speranţa că laboratoarele interne ale acestui popor oropsit lucrează. Iar anticorpii care vor apărea acum vor salva ceea ce este de salvat. Ne vor ridica din nou în poziţia bipedă. Ştiu că noi n-avem niciodată timp, că avem doar o singură viaţă, prea scurtă, de trecut pe lume. Istoria însă are ciclurile şi timpurile ei. Cu sau fără mistici şi false teme de spectacol de cămin cultural.