Poate mai există o parte dintre noi, oamenii, care gândeşte altfel, pentru care bucuria, fericirea, responsabilitatea, asumarea înseamnă cu totul altceva decât o zicere făcută să plictisească o eventuală asistenţă... Bunăoară, m-am întrebat adeseori, privind la multele şi imensele nedreptăţi care ni se fac, de ce nu primim niciodată răspunsuri, nu ca să ne readucă pe linia de plutire, ci, mai degrabă, să îi putem absolvi şi ierta, cumva, pe cei care ne distrug viaţa. M-am întrebat, în lipsa oricăror răspunsuri, cine anume sau cum anume au învăţat aceşti oameni să tacă. Sau, mai exact, cum pot să trăiască alegând să nu vrea niciodată să răspundă la vreo întrebare despre ceea ce au făcut sau, dimpotrivă, despre ceea ce trebuiau să facă şi n-au făcut. Cum anume pot ei să-şi imagineze, cu alte cuvinte, că au dreptul să nu ne răspundă în nici un fel...
Poate că ne consideră nişte actori ale căror roluri le-au scris chiar ei. Ne-au scris viaţa, adică, scenariul, replicile şi dramele. Iar acum ne consideră doar nişte indivizi care au vocaţia victimei prea accentuată. Ne vorbesc, dar nu ne răspund niciodată la întrebările esenţiale. De ce şi-au bătut joc de viaţa noastră? De ce suntem puşi în situaţia de a fi, ca şi alţii înaintea noastră, oameni şi generaţii de sacrificiu? Îi privim câteodată în ochi în timp ce ne vorbesc; ne evită uşor speriaţi privirea, continuând să-şi aroge dreptul de a nu ne răspunde niciodată. Bem uneori aceleaşi cafele, faţă în faţă, discutăm şi nu ne abţinem să le amintim că ne-au deraiat destinul. Nu ne răspund şi continuă să ne vorbească. Fac parte dintre cei care cu cât ne spun mai multe despre ei, cu atât îi cunoaş-tem tot mai puţin. Îi întrebi dacă se consideră vinovaţi în vreun fel şi îţi răspund că nu. Că fiinţa umană nu este responsabilă decât pentru actele ei proprii, pentru premeditarea lor, premeditare conştientă. Poate...
Dar asta înseamnă distrugerea deliberată a destinului care poartă totuşi un nume. Ruina unui suflet este, într-o bună măsură, actul premeditat al altei persoane. Dar le spui că este vorba, mai ales, despre o responsabilitate morală colectivă, în cadrul căreia fiecare dintre noi ar trebui să se simtă responsabil pentru toţi şi toate câte se întâmplă. Îl citesc pe Bujor Nedelcovici cu o reală plăcere, ca şi acum 30 de ani când savuram "Somnul vameşului", "Grădina icoanei", "Fără vâsle" şi apoi "Zile de nisip". Ori de câte ori mă regăsesc în scrisul cuiva, ori de câte ori văd că mai sunt scriitori, intelectuali care au ales să nu lingă Puterea pentru futile avantaje materiale, când mai descopăr că nu toate aşa-zisele "conştiinţe ale neamului" se târăsc în genunchi prin faţa agramaţilor politicieni care conduc vremelnic România, renunţ să abandonez scrisul. Un om, o societate - spune B.N. - pot fi cunoscute numai în măsura în care răspund faţă de sine şi de ceilalţi şi îşi asumă toate consecinţele...
Uneori se declină răspunderea: "nu eu sunt vinovat, e celălalt..." Slăbiciunea e evidentă: laşitatea, frica, ipocrizia... Nu există nici viaţă privată, nici politică adevărată şi justă fără conştiinţa responsabilităţii! În tiranie şi în despotism nimeni nu este responsabil faţă de nimeni. Totul este permis şi orice afirmaţie sau faptă nu are nici o consecinţă. "Au nom de quoi, tout est permis". Un autism (de la grecescul "autos" - "eu însumi" - specific schizofreniei) generalizat. Unul dintre stâlpii de rezistenţă ai societăţii şi ai celor care o compun cu chiar propria lor conştiinţă este absent sau a fost distrus. Spiritul plebeian, "morala sclavilor şi a utilităţii", nu cunoaşte raţiunea critică şi nici curajul de a spune:"Eu sunt responsabil pentru această faptă!". Spune-mi cât de responsabil eşti şi îţi spun cine eşti, cât de liber ai fost şi la ce nivel de cultură te afli!
Şi, pentru că mulţi dintre noi credem că ni se cuvine acest blestemat "drept de a tăcea", de aceea nu mai putem avea nici o urmă de sentiment puternic, de emoţie, care să ducă la exersarea şi la înnobilarea sufletului. Nu mai putem deosebi experienţe esenţiale de trecerea animalică pe lumea în care ne-a fost dat să trăim. Semănăm din ce în ce mai bine cu animalele: încercăm gângav şi pretenţios, doct uneori, să ne justificăm neputinţa de a ne controla şi stăpâni instinctele. Căutăm explicaţii în ştiinţe, în psihologie, îl răsfoim şi îl reinterpretăm pe Freud aşa cum ne convine. Să nu se vadă cât de jos am ajuns... Că ne târâm. Că nu mai avem calităţi, că nu mai avem morală, că nu mai ştim ceea ce străbunicii noştri de pe prispa casei, între muncile câmpului, ştiau instinctual dacă "se cade" sau "nu se cade" să facem... Câtă dreptate avea Marcuse, care spunea că "... nu e adevărat că ne tragem din maimuţă, dar ne îndreptăm vertiginos spre ea!"
Ne chinuim să ne justificăm, şi poate că ne place asta, ne căutăm justificări pentru că am coborât pe scara evoluţiei, ne impunem să trăim cu animalitatea nestăpânită în noi şi tocmai de asta nu mai suntem în stare de sentimente puternice. Fiindcă atunci când spiritul se află cuprins de o emoţie puternică, apare şi primejdia ca firul de care este agăţată speranţa şi, poate, chiar destinul nostru, să se rupă; nu mai e loc de instinct, de animal.
Animalul din noi, pe care îl iubim atât de mult, nu ne ajută atunci când ne aflăm cu tot ceea ce ştim că este mai bun în noi între sens şi nonsens. Asta nu are nici o legătură cu instinctele pe care nu le putem stăpâni, fiindcă aşa scrie în nu ştiu ce carte de psihologie. Nici cu animalul pe care îl lăsăm să trăiască liber înlăuntrul nostru; să ne ocupe, să pună stăpânire pe spaimele, alegerile, sentimentele şi hotărârile noastre. Ni se pare că e justificat să facem asta. Ni se pare mai uşor să trăim fără să dăm socoteală, fără să ne amintim că suntem, totuşi, oameni, şi nu animale. Ne bucurăm că ne-am câştigat acest drept infam, acela de a nu răspunde în faţa niciunei instanţe morale, dar, mai ales, nici în faţa noastră. Ne bucurăm că am ales, perdant, să ne însuşim acest mizerabil drept de a tăcea... Dar preţul pe care-l vom plăti, până la urmă, va fi imens şi dureros.
