Drumul călduţ spre desfrunzire

Să mergi dimineaţa prin defileul Oltului e o adevărată încântare... O minunată muzică a culorilor toamnei, o adevărată simfonie a desfrunzirii îţi arată că da, frunzele mor cel mai frumos.

Plecând de la acest gând, mi-am amintit versurile Anei Blandiana, cele care atunci când au fost scrise(pe timpul când teroarea securităţii lui Ceauşescu era la maximă putere) au creat un scandal imens pe scena publică românească. Drept care tot tirajul revistei literare în care au apărut a fost retras de la vânzare, în grabă. “Eu cred că suntem un popor vegetal. Altfel, de ce ne-am îndrepta aşa grăbit către desfrunzire?”, se întreba îndreptăţit poeta care, în hipersensibilitatea ei, dăduse, de fapt, peste adevărata boală, perpetuată din generaţie în generaţie, a poporului român.

Raportând această “desfrunzire” la curajul de a privi înapoi, în generaţii, la istoria noastră, care poate părea unora banală sau inevitabilă, găsim, poate, una dintre “cheile” rezolvării multora dintre necunoscutele greu de explicat, cele din “gestica” esenţială a exerciţiului trăirii în ziua de azi. În ultimii ani, opinia publică nu înţelege, pe de-o parte, reacţia aproape inexistentă la umilirea la care ţara este supusă de către însuşi preşedintele ţării, iar pe de alta, nu-şi explică purtarea unor exponenţi importanţi ai unor instituţii de forţă din România. Nu înţeleg de ce acestea pot fi aservite şi manipulate (prin unii dintre şefii acestora) şi golite, astfel, chiar de substanţa lor esenţială. Nu-şi lămureşte cum anume am ajuns, la fel ca înainte de 1989, să vorbim în şoaptă, să evităm să vorbim la telefon sau să ne întâlnim cu anumite persoane. Aceeaşi opinie publică este oripilată de faptul că se încalcă în ultimul timp flagrant drepturi fundamentale ale omului.

Pe de altă parte, o aceeaşi mirare, stupefacţie, ne încearcă, neputându-ne explica lipsa totală de reacţie a unui popor în faţa “desfrunzirii” la care suntem martori, dar şi “parte vătămată”. Dacă privim înapoi(fără mânie!), peste generaţii, cel puţin în parte, lucrurile par relativ simplu de explicat. Cei care sunt acum puternici prin puterea instituţiilor de forţă ale statului sunt tocmai unii dintre aceia pe care părinţii i-au sfătuit să-şi facă o astfel de carieră, doar pentru că se pot bucura de avantajele pe care această alegere le presupune. La rândul lor, aceşti părinţi sunt, nu-i aşa, fii şi fiice ale altor mii, zeci de mii de părinţi care au fost încurajaţi pe timpul lui Ceauşescu să îmbrăţişeze meserii ca aceea de miliţian, de securist, de activist al Partidului Comunist. Aceiaşi care, pentru a se proteja de eventualele vicisitudini ale vieţii, preferau să-şi trimită copiii la Ştefan Gheorghiu, la Securitate sau Miliţie, deşi ştiau clar ce anume fac aceste instituţii. Şi mai ştiau că acei copii, câştigând siguranţa materială, îşi vor pierde propriul liber arbitru, propria demnitate şi, poate, chiar propria fericire.

Totuşi, nu ezitau să le ceară să urmeze această “carieră”. Îmi amintesc faptul că asistam cu tristeţe la alegerile unora dintre colegii mei care ar fi putut face ORICE în viaţă, numai asta nu, alegeau totuşi, călcându-şi pe suflet, DOAR ca să-şi asculte părinţii şi să facă aşa cum le spuneau aceştia. Nu vreau să condamn pe nimeni, dar Dumnezeu m-a ajutat să am puterea să-i refuz pe ai mei la timpul oportun. Mama mea a murit tristă că nu sunt inginer şi că nu m-am căsătorit cu fata vecinului nostru, un cojocar bogat, care pe vremea împuşcatului avea vilă şi Aro. Sunt însă convins că acolo unde se află acum, mă înţelege şi mă aprobă că atunci n-am ascultat-o. Este, cred, la fel de condamnabilă încercarea părinţilor de a dori copiilor lor un bine iluzoriu, care se produce cu preţul sacrificării a chiar destinului acestor tineri. Nu e nici un secret că cele câteva instituţii de forţă ale statului actual au la bază descendenţa pe bază de familii, rude, neamuri, căsătorii strategice. Lucru pe care nu l-am văzut semnalat până acum de nici un sociolog sau analist.

Deci, dacă am putea stabili când anume în istoria noastră s-a întâmplat pentru prima dată ca părinţii să-şi îndrume propriii urmaşi către direcţii pe care în adâncul sufletului lor simţeau sau ştiau că sunt greşite ori reprobabile, probabil că am găsi chiar tratamentul desfrunzirii despre care vorbea Ana Blandiana. Cândva părinţii erau altfel. Ştiau să aibă mai mare încredere în alegerile propriilor copii, ştiau să-i respecte şi să-i corecteze, eventual către adevăratul “bine”, cel al sufletului, cel al esenţelor. E relevantă întâmplarea povestită de Nicolae Steinhardt, în “Jurnalul Fericirii”. În anii de teroare comunistă cei mai aprigi, tânărul Seinhardt a fost chemat la Securitate, pentru a-şi turna colegii, cei care mai târziu aveau să fie deţinuţii politici din “lotul Noica”. După ore bune de interogatoriu anchetatorii l-au trimis acasă, dându-i trei zile de gândire. Tatăl său l-a luat în primire din prag: “căcăciosule - i-a spus acesta -, ai nevoie de trei zile ca să ştii ce ai de făcut? Ai nevoie de trei zile să asculţi ce-ţi spune sufletul şi să ştii ce e drept să faci?”.

A doua zi, Steinhardt s-a prezentat la Securitate cu valiza în care îşi pusese haine groase pentru detenţie şi a cerut să fie arestat, refuzând să-şi toarne colegii. Ceea ce s-a şi întâmplat.

De ce nu protestează lumea la noi, aşa cum se întâmplă în alte ţări? Se întreabă analiştii şi îşi răspund, spunând că sindicatele noastre n-au vechimea şi istoria celor occidentale. Nimic mai fals: oamenii de azi care stau ascunşi în case şi blocuri, privind la televizor umilirea naţiunii în direct, sunt urmaşii celor care şi-au ascultat pe vremuri părinţii dorindu-le binele, spunându-le să nu mai asculte Europa Liberă cu sonorul dat tare, să nu vorbească împotriva lui Ceauşescu, să se înscrie în Partidul Comunist, să facă oricâte compromisuri s-ar cere pentru o fericire iluzorie.

Asta este, în opinia mea, desfrunzirea poporului român, aşa cum arată ea în straturile cele mai profunde. O desfrunzire mută a unei bune părţi a “materialului uman”.

O desfrunzire urâtă, dar umană. O mutilare a fiecărei frunze-om, despre care am vorbit mai sus, sub privirile îngăduitoare şi încurajatoare ale apropiaţilor, ale prietenilor sau rudelor, care încearcă să convingă că e corect ceea ce fac şi că o să fie bine, ca să nu-i mai bântuie gândul că soarta lor ar fi putut fi alta, că lucrurile ar fi putut sta şi altfel. E, în zicerea aceasta aprobativă a lor, un fel de minciună călduţă cu care, de obicei, îşi acoperă propriile eşecuri şi propriile ratări. Pentru că nu mai semănăm cu Nicolae Seinhardt, fiindcă avem prieteni care ne mint aşa cum se mint şi pe ei, deoarece nu mai avem părinţi care să ne îndrume spre a refuza compromisul şi desfrunzirea propriilor noastre fiinţe. Desfrunzirea unui popor.