DISTRIBUIE
Poate că e, într-adevăr, mai bine să nu te amesteci. Cu orice preţ, cu orice sfâşiere pe care ţi-ai putea-o produce, poate că aşa e mai bine: să nu te mai amesteci. Mai ales în destinele oamenilor. În influenţarea hotărârilor acestora.
Fiindcă, am descoperit, cel mai greu lucru pe lumea asta nu e altul decât acela de a încerca să faci bine cuiva împotriva voinţei lui... Am asistat neputincios, într-un fel, la atitudinea multor concetăţeni faţă de protestul plin de demnitate şi - de ce să n-o spunem - de curaj al doamnei Rotta. Din punctul meu de vedere, ea a fost cea care, asemeni altei doamne, Doina Cornea, a salvat cumva, deşi destul de târziu, onoarea unui oraş în care zeci de oameni au murit cu pieptul străpuns de gloanţele armatei, protestând, în 1989, împotriva altei dictaturi, aceea a lui Nicolae Ceauşescu. Tinerii de atunci au devenit părinţi la fel de insensibili, formalişti şi nepăsători cu copiii lor, astăzi ei înşişi tineri, care încearcă să-şi găsească, fără curaj, locul lor în rostul propriei vieţi. Cât de mult le pasă de ceea ce cred şi simt aceştia? Câtă încredere au în ei şi cât de mult au făcut ca propriile lor vlăstare să poată alege azi pentru ei şi în folosul lor? Mi-ar fi plăcut ca tinerii de azi să fi avut cu toţii părinţi asemeni Doamnei Rotta.
Ar fi învăţat că nu trebuie să-ţi fie ruşine cu ceea ce simţi, că trebuie să crezi în tine şi în destinul tău, chiar dacă ideile şi acţiunile tale presupun o anume tensiune în legătură cu cei de lângă tine sau cu cei mai puternici, uneori chiar şi cu cei apropiaţi şi dragi. Fiindcă dacă îţi sunt cu adevărat apropiaţi şi însemni cu adevărat ceva pentru ei, te vor înţelege şi îţi vor respecta deciziile. Oricum, respectul faţă de alegerea cuiva nu se discută. Curajul, de asemenea... Nu ştiu dacă Facebookul şi, în general, internetul au distrus generaţiile astea, aşa cum se spune. Zilele trecute am întâlnit pe Facebook drept motto preferat, la un astfel de tânăr, de numai 22 de ani, următoarea frază, care, deşi n-am aflat cine a spus-o, a avut darul să-mi demonstreze că poate nu-i totul pierdut. “You must have control of the authorship of your own destiny. The pen that writes your life story must be held in your own hand.” Cred, sper, că dacă mai există astfel de tineri, care să fie în stare să-şi analizeze şi să-şi înţeleagă propriul destin, atunci odată cu viaţa lor se va salva însăşi democraţia.
Curajul de-a fi tu însuţi la o vârstă la care puţini au obiceiul să creadă în tine, curajul de a înţelege ce se întâmplă cu tine şi, implicit, cu ceilalţi, din toate punctele de vedere, înseamnă progesul adevărat pe care îl aşteaptă societatea noastră aflată într-o cruntă derivă. Fiecare zi care trece peste ochii închişi se numeşte întuneric, oricât de ipocriţi şi de falşi ne-am osteni noi să fim. Vom putea inventa cuvinte frumoase, tropi, fraze răsunătoare, dar câţiva vor şti că n-am făcut altceva decât să ne ascundem de propria noastră neputinţă. Faptul că azi tinerii nu au curajul înţelegerii situaţiei disperate a propriei lor ţări ni se datorează în mare măsură. Nouă, generaţiei de 50 de ani. Nouă, cărora nu ne-a păsat de felul cum ne pregătim copiii pentru viaţă. N-am ştiut să le dăm încredere în propria putere de analiză şi alegere. Am ales pentru ei, am greşit impardonabil, dorind să-i protejăm, de multe ori chiar împotriva lor. Chiar când aveau dreptate. Aşa i-am ucis. Aşa le-am ucis spiritul. Aşa le mutilăm sufletele. Din dorinţa de a hotărî noi pentru ei, de a-i proteja în acest fel idiot, repetăm greşeli pe care, poate, le-au făcut şi părinţii noştri. Atitudine perpetuu greşită.
Ţara cu democraţia perpetuu terfelită. Poate că le rezolvă timpul pe toate, spunem şi râdem, mutându-ne gândul şi vorbele pe alte subiecte, care ne convin... Fiindcă întotdeauna vor fi subiecte care nu ne ajută să nu vedem cât de mici suntem, căci întotdeauna vom şti, abil, să ne protejăm de criticile celorlalţi; întotdeauna va exista un ascunziş călduţ pentru noi, cei care refuzăm, în ipocrizia noastră, să acceptăm că ne-am ratat viaţa, aşa cum ţara noastră a ratat democraţia. Pentru că am fost şi vom fi laşi, tramsmiţând copiilor noştri, fără să-i luăm, de fapt, în seamă, un anume comportament. Îi vom convinge că nu ei trebuie să-şi rezolve situaţiile, mai ales să nu cumva să se expună, să nu se confrunte cu viaţa lor, ci să aştepte ca timpul să facă asta. Şi poate că nu e deloc întâmplător că dl Băsescu vrea să “scape” universităţile româneşti de profesori vârstnici, fiindcă aceştia ar risca să devină periculoşi în încercarea lor de a construi demnitatea tinerilor.
I-ar putea învăţa că nu timpul e cel care-ţi salvează în final sufletul şi că trecerea lui înseamnă doar întâmplare şi hazard. I-ar putea învăţa că un om şi un popor îngenuncheat, care pleacă grumazul ascultând, cuminte, întotdeauna de altcineva (care ştie, invariabil, ce e mai bine pentru tine!), înseamnă, de fapt, anularea propriei voinţe. Mă bucur că peste 200 de oameni s-au alăturat lui Alice Rotta în încercarea ei timidă de a ne reaminti ce înseamnă curajul de a spune “nu”, ce înseamnă să ai propriile valori pe care să le respecţi şi propria alegere, a ta şi numai a ta, în propria viaţă, care e, oricum, doar una pe acest pământ. Fiindcă de “acolo” nu s-a întors încă nici unul dintre cei care au plecat, să ne spună dacă mai avem şi o a doua şansă ca să îndreptăm tot ce am stricat aici fiindcă n-am avut curaj să fim altfel. Şi nici n-o să se întoarcă. Şi atunci, poate că e mai bine să nu te (mai) amesteci...
Ar fi învăţat că nu trebuie să-ţi fie ruşine cu ceea ce simţi, că trebuie să crezi în tine şi în destinul tău, chiar dacă ideile şi acţiunile tale presupun o anume tensiune în legătură cu cei de lângă tine sau cu cei mai puternici, uneori chiar şi cu cei apropiaţi şi dragi. Fiindcă dacă îţi sunt cu adevărat apropiaţi şi însemni cu adevărat ceva pentru ei, te vor înţelege şi îţi vor respecta deciziile. Oricum, respectul faţă de alegerea cuiva nu se discută. Curajul, de asemenea... Nu ştiu dacă Facebookul şi, în general, internetul au distrus generaţiile astea, aşa cum se spune. Zilele trecute am întâlnit pe Facebook drept motto preferat, la un astfel de tânăr, de numai 22 de ani, următoarea frază, care, deşi n-am aflat cine a spus-o, a avut darul să-mi demonstreze că poate nu-i totul pierdut. “You must have control of the authorship of your own destiny. The pen that writes your life story must be held in your own hand.” Cred, sper, că dacă mai există astfel de tineri, care să fie în stare să-şi analizeze şi să-şi înţeleagă propriul destin, atunci odată cu viaţa lor se va salva însăşi democraţia.
Curajul de-a fi tu însuţi la o vârstă la care puţini au obiceiul să creadă în tine, curajul de a înţelege ce se întâmplă cu tine şi, implicit, cu ceilalţi, din toate punctele de vedere, înseamnă progesul adevărat pe care îl aşteaptă societatea noastră aflată într-o cruntă derivă. Fiecare zi care trece peste ochii închişi se numeşte întuneric, oricât de ipocriţi şi de falşi ne-am osteni noi să fim. Vom putea inventa cuvinte frumoase, tropi, fraze răsunătoare, dar câţiva vor şti că n-am făcut altceva decât să ne ascundem de propria noastră neputinţă. Faptul că azi tinerii nu au curajul înţelegerii situaţiei disperate a propriei lor ţări ni se datorează în mare măsură. Nouă, generaţiei de 50 de ani. Nouă, cărora nu ne-a păsat de felul cum ne pregătim copiii pentru viaţă. N-am ştiut să le dăm încredere în propria putere de analiză şi alegere. Am ales pentru ei, am greşit impardonabil, dorind să-i protejăm, de multe ori chiar împotriva lor. Chiar când aveau dreptate. Aşa i-am ucis. Aşa le-am ucis spiritul. Aşa le mutilăm sufletele. Din dorinţa de a hotărî noi pentru ei, de a-i proteja în acest fel idiot, repetăm greşeli pe care, poate, le-au făcut şi părinţii noştri. Atitudine perpetuu greşită.
Ţara cu democraţia perpetuu terfelită. Poate că le rezolvă timpul pe toate, spunem şi râdem, mutându-ne gândul şi vorbele pe alte subiecte, care ne convin... Fiindcă întotdeauna vor fi subiecte care nu ne ajută să nu vedem cât de mici suntem, căci întotdeauna vom şti, abil, să ne protejăm de criticile celorlalţi; întotdeauna va exista un ascunziş călduţ pentru noi, cei care refuzăm, în ipocrizia noastră, să acceptăm că ne-am ratat viaţa, aşa cum ţara noastră a ratat democraţia. Pentru că am fost şi vom fi laşi, tramsmiţând copiilor noştri, fără să-i luăm, de fapt, în seamă, un anume comportament. Îi vom convinge că nu ei trebuie să-şi rezolve situaţiile, mai ales să nu cumva să se expună, să nu se confrunte cu viaţa lor, ci să aştepte ca timpul să facă asta. Şi poate că nu e deloc întâmplător că dl Băsescu vrea să “scape” universităţile româneşti de profesori vârstnici, fiindcă aceştia ar risca să devină periculoşi în încercarea lor de a construi demnitatea tinerilor.
I-ar putea învăţa că nu timpul e cel care-ţi salvează în final sufletul şi că trecerea lui înseamnă doar întâmplare şi hazard. I-ar putea învăţa că un om şi un popor îngenuncheat, care pleacă grumazul ascultând, cuminte, întotdeauna de altcineva (care ştie, invariabil, ce e mai bine pentru tine!), înseamnă, de fapt, anularea propriei voinţe. Mă bucur că peste 200 de oameni s-au alăturat lui Alice Rotta în încercarea ei timidă de a ne reaminti ce înseamnă curajul de a spune “nu”, ce înseamnă să ai propriile valori pe care să le respecţi şi propria alegere, a ta şi numai a ta, în propria viaţă, care e, oricum, doar una pe acest pământ. Fiindcă de “acolo” nu s-a întors încă nici unul dintre cei care au plecat, să ne spună dacă mai avem şi o a doua şansă ca să îndreptăm tot ce am stricat aici fiindcă n-am avut curaj să fim altfel. Şi nici n-o să se întoarcă. Şi atunci, poate că e mai bine să nu te (mai) amesteci...
DISTRIBUIE
Comenteaza
