Ţin minte mirosul de petrol al podelei vagonului şi lamela de fier vopsit în maron închis, cu care se deschidea şi închidea căldură. Dar lângă geam, pe partea de lemn a pervazului, o mică manetă metalică sclipea misterios: era siguranţa ferestrei pe care scria "închis" şi "deschis", un obiect care mă atrăgea magnetic. Întotdeauna voiam să o întorc spre "deschis", ca apoi, cu ajutorul unuia dintre părinţi să deschid geamul. Mi se făcea această plăcere, doar atunci când trenul stătea, cu locomotiva precum un diavol negru, pufăind, în staţii. Dar când trenul se punea iarăşi în mişcare, cu un şuier lung, geamul se închidea, întotdeauna.
"E pericoloso sporgersi! Nicht hinauslehnen! Ne pas se pencher en dehors! Nu vă plecaţi în afară!", atenţiona de pe rama geamului o plăcuţă albă, de email. Ni se spunea că puteam păţi diverse lucruri neplăcute dacă am fi ieşit, - aşa cum vedeam că făceau tinerii, care nu mai erau de mult sub stricta autoritate a părinţilor, ci pe cont propriu -, era foarte periculos... Când stau acum şi mă gândesc mai bine, îmi dau seamă că n-ar fi rău să mai găsim locuri din imediata noastră apropiere în care cineva să ne pună astfel de plăcuţe. Oricum, în suficienta şi superficialitatea perfect umană, care ne caracterizează, chiar dacă am fi atenţionaţi de către cineva, oricum n-am lua nimic în seamă. Cei mai mulţi dintre noi nu pot fi contrazişi: le ştiu, dinainte, pe toate şi au dreptate întotdeauna.. Suntem, nu-i aşa, pe contul nostru, trecători prin propria noastră viaţă, fără nimeni pe care, la o adică, să dăm vina pentru greşelile pe care le facem. Sunt convins că şi acum, sau mai ales acum, când şi dacă încercam să înţelegem propriile noastre asumări sau lipsa acestora, ar fi mai necesar să "nu ne plecăm în afară"... Tineri fiind, ni se pare interesant, mai interesant decât orice, tocmai, să ne plecăm cât mai "în afară", să ne părăsim chiar locul acela în care se aşează judecăţile de tot felul. Dar mai ales sufletului. Avem, cum se spune, "sufletele uşoare"!
Ni se pare că marile experienţe pe care punem uneori miza unor ani se află, parcă, undeva, departe de noi, departe de interiorul fiinţei noastre, undeva într-un loc greu de identificat, dintr-un viitor îndepărtat. Depărtarea, ca distanţă şi ca depărtare sufletească ni se pare esenţială, şi tocmai de aceea ne simţim cumva protejati de timpul care va avea să treacă până când (ne) vom da, eventul socoteala. Numai că fiecare clipă, fiecare zi trece chiar din propria noastră viaţă. Obişnuim să-i spunem acestei treceri a timpului "experienţă", când de fapt nu este decât înstrăinare, iar anii pierduţi la mare depărtare de noi înşine nu se mai întorc înapoi. Şi, dintr-odată începi să-ţi dai seama că treaba vieţii nu e deloc aceea de a te răsplăti pentru meritele şi ocaziile tale, pe care le-ai irosit, fiind prea "plecat în afară". Căci această irosire nu este altceva, decât ambiţia de a face o demonstraţie, sau alta, pierzând propriul sens; sau mai bine zis luarea în considerare a derizoriului, în defavoarea trăirii adevărate.
Depărtarea de sine, "aplecarea în afară", este "locul comun" al miilor de vieţi ratate din cauza superficialităţii în a trăi. Reîntoarcerea periodică în "casa" propriului suflet, aşa cum mie mi se închidea geamul când trenul parcurgea în viteză spaţiul dintre staţii, nu înseamnă decât să-ţi conservi tocmai ceea ce nu e de risipit. Propria viaţă... Ştiu; viteza, zgomotul, tinereţea, ambiţia nemăsurată de a demonstra tot felul de lucruri, care, până la urmă nu au nici o importanţă e condiţia celui care trăieşte alergând; dar când alergi nu vezi decât înainte, şi nici atunci prea clar. Ştii doar vag cam unde ai vrea să ajungi. Şi, te pleci în afară, alergi o dată cu trenul, înfruntând primejdiile. Pe vremea copilăriei mele, marele pericol dacă te plecai pe geamul trenului era acela că zgura de cărbune aruncată pe coşul înalt al locomotivei să-ţi intre în ochi. Acum, ciudat, pericolul este cam acelaşi: să-ţi intre "ceva" în ochi şi un timp să nu mai vezi bine. Să mergi, adică în gol, pe un drum greşit, să şi suferi în cauza durerii provocate de ceea ce vezi. Să mergi în viteză, pe un drum aflat în afara propriei tale trăiri. Să te trezeşti, deodată, că "te ai plecat prea în afară", prea mult ca să poţi reveni în propria ta fiinţă, că ai ochii roşii de plâns şi de durere, că eşti departe de casa propriului suflet. "A te plecă în afară" prea mult înseamnă a privi, derizoriu, înainte. Doar înainte. Să te imaginezi, aşa cum oricine poate să facă, cu copii, divorţat, feticit, sărac, bogat, gras, slab, fericit, nefericit, trist, vesel. Toate astea într-un viitor la fel de iluzoriu ca şi iluzia libertăţii pe care o simţi plecat peste geamul trenului în viteză, cu părul în vânt...
Ce este mai greu pentru mulţi, este să poţi privi înainte chiar şi în clipa aceea în care te vezi uitându-te înapoi, spre tot ce-i pierdut râzând aplecat peste geam. Ca pe măsură ce mergi înainte, pe măsură ce treci pe lângă propriul tău destin pe care nu-l vezi, din cauza vântului sau vitezei, sau fiindcă ai prea multă zgură în ochi, începi să ai tot mai multe dubii şi incertitudini în legătură cu cine eşti, cu ce ai pierdut, râzând, şi cu cine ai ajuns. Momentul când în viaţă ta nu mai prea sunt alegeri şi când devine acea "istorie" pe care nu mai poţi s-o schimbi, aşa cum de atâtea ori ai fi putut s-o faci, atât de uşor şi n-ai făcut-o. Se spune că istoria e acea certitudine care apare în momentul când imperfecţiunile memoriei se întâlnesc cu inadecvările documentării. Ni se pare, tineri fiind, că cei trecuţi de o anumită vârstă sunt extrem de bătrâni. Apoi, nu trece mult şi acele mici diferenţe de vârstă, atât de importante când avem 20 de ani, se erodează şi dispar mai repede dat putem gândi. Şi deodată ne dăm seamă că aparţinem, (aşa cum spunea undeva Barnes), de fapt, toţi, unei categorii mari, aceea a "non-tinerilor". Singură diferenţă este aceea pe care o dă "plecarea în afară".
Cât de mult ne-au luat valurile, cât de mult ne-am respectat propriile suflete? Cât de mult a însemnat pentru noi ceea ce am simţit că trebuie să facem cu viaţa noastră, şi cât au contat "reţetele" succesului aflate pe toate gardurile? Cât am mizat pe cariere futile, pe dorinţa de a fi în fruntea frunţii în societăţi la fel de degrda(n)te ca şi întreprinderea orgoliului nostru? Cât de mult "ne-am plecat în afară", şi cât de mult am stat înlăuntrul nostru, în lăuntrul propriilor noastre decizii, asta e o întrebare, pe care, dacă nu vom fi prea ocupaţi cu petrecerile, grătarele, cluburile, restaurantele sau cu "ieşitul" cel fără de care aproape nimeni nu mai poate trăi, n-ar fi rău să ne-o adresăm, măcar pentru câteva minute. Dar, cu siguranţă că cerem de la noi, totuşi, prea mult...
