Cum apare Europa în opticile americane de astăzi? Să urmărim analizele de referinţă consacrate situaţiei şi evoluţiei europene în ultimii trei ani în SUA, de către istorici, economişti, filosofi. Merită citată de la început ampla monografie Postwar. A History of Europe since 1945 (Penguin Books, New York, 2005), a lui Tony Judt. O observaţie pregnantă a cunoscutului istoric este aceea a “irelevanţei” mai noi a dezbaterilor intelectuale pentru europeni: nu doar discuţia Michnick – Glucksmann nu a izbutit să atragă atenţia publicului larg, dar nici dezbaterea Habermas – Derrida nu a atras mediatizarea (p. 787).
în profunzime, însă, s-a schimbat chiar “problema Europei”: aceasta nu mai este “socialism sau capitalism” şi nici “stânga împotriva dreptei sau a treia cale”, nici măcar “Europa versus America”, ci una nouă: ce se va petrece în Europa cu tradiţiile ei culturale, cu statele naţionale? Pe de altă parte, Europa trebuie, de acum, să se susţină într-o competiţie în trei, alături de America şi China. Doar că numai Europa poate oferi încă un “model util capabil să servească scopului emulaţiei universale”. Nu se poate trece cu vederea împrejurarea că ţările europene au dificultăţi în a-şi prelucra şi asuma trecutul şi în a-şi asigura, în consecinţă, “sănătatea civică”. Dar, peste toate, se poate spune ceea ce acum şaizeci şi ceva de ani puţini puteau prevedea – anume că “secolul douăzeci şi unu ar putea să aparţină încă Europei”
(p. 800).
în The Cube and the Cathedral. Europe, America, and Politics without God (Basic Books, New York, 2005), George Weigel invocă multe fapte (scăderea productivităţii muncii în Europa, care face ca Germania să fie la nivelul din Arkansas; birocraţia sufocă democraţia în multe locuri; slăbirea curajului deciziilor sub pretextul procedurilor; lipsa de curaj în stigmatizarea crimelor din diferite părţi ale lumii; “depolitizarea” populaţiei (Pierre Manent); “cristofobia intelectualilor”; “anonimizarea morţii”; “suicidul demografic” etc.) pentru o prognoză severă.
“Pe scurt, în vreme ce Statele Unite ar putea fi conduse, eventual, spre o crizã a moralei civilizaţionale, Europa se aflã deja într-o astfel de crizã, astãzi” (p. 27). Cauza îndepãrtatã se aflã în cursul apucat în urmã cu nouãzeci de ani – când culturile europene au început sã se descrie pe sine drept “post-creştine” (p. 40).
“Aceastã crizã a moralei civilizaţionale ne ajutã sã înţelegem ... de ce omul european abandoneazã munca serioasã şi aventura înaltã a politicii democratice, pãrând sã prefere falsa securitate lãuntricã a birocraţiei şi dubioasa securitate internaţionalã oferitã de sistemul UN” (p. 53). George Weigel considerã cã Europa a cedat unei “înamorãri de prezent” (Rémi Brague), care o înfeudeazã faţã de ceea ce este şi o împiedicã sã-şi asume noi iniţiative civilizaţionale.
Absenţa proiectelor destul de lãmurite în Europa actualã este piatra unghiularã a argumentãrii lui Glyn Morgan, cu The Idea of a European Superstate. Public Justification and European Integration (Princeton University Press, 2005). Excelentul autor de la Harvard face mai limpede decât oricine altcineva distincţia dintre “justificare” (enunţarea scopurilor şi descrierea obiectivelor) şi “legitimarea” (stabilirea sursei puterii) instituţiilor şi deciziilor, adesea confundate în practicile europene.
Glyn Morgan considerã cã astãzi “proiectul european suferã de un deficit de justificare” (p. 199) şi se confruntã cu cinci “provocãri”: “declinul demografic”, “globalizarea”, “rivalitatea marilor puteri”, “dependenţa energeticã”, “dificultatea integrãrii civice”. Pe acest fond, însã, “cea mai mare slãbiciune a Uniunii Europene, aşa cum aceasta opereazã astãzi, este aceea cã ea descentralizeazã funcţii ce se cuvine sã fie centralizate, precum politicile cele mai importante ale relaţiilor externe şi apãrãrii” (p. 204). Europa are, în orice caz, a-şi întãri “justificarea” şi a se clarifica asupra a ceea ce-i revine de fãcut.
Joseph Stiglitz aduce discuţia asupra Europei în alt punct: impactul politicilor neoliberalismului, aplicate în Europa Centralã şi Rãsãriteanã dupã 1989, sub supravegherea instituţiilor financiare internaţionale. în Making globalization work (Penguin Book, New York, 2006), celebrul economist scrie: “Liberalizarea pieţei de capital promovatã de IMF a înrãutãţit situaţia, deoarece a simplificat lucrurile pentru oligarhii care privau de bunuri corporaţiile pe care le controlau pentru a-şi pune banii deoparte, într-un loc în care drepturile sigure de proprietate fuseserã deja bine stabilite. Se bucurau de beneficii rezultate din legislaţii slabe în ţara lor şi de protecţie puternicã a proprietãţii în strãinãtate” (p. 39).
Evident, problema nu este de a ocoli privatizarea, ci aceea de a plasa în faţa privatizãrii “reglementãri stabile şi legi de impozitare solide” (p. 39). Oricum, experienţa Chinei oferã, la o comparaţie cu cea a Rusiei, argumente pentru a pune în defensivã apãrãtorii abordãrii liberalizãrii doar pe dimensiunea strict economicã. O abordare cuprinzãtoare a situaţiilor, considerând cu gravitate dimensiunea legislativã, ar fi, dupã Joseph Stiglitz, soluţia mai bunã. Dacã Tony Judt lasã încã deschise şansele pentru un secol XXI ca “secol al Europei” – dupã ce secolul XX a fost “secolul Americii” – pentru Walter Laqueur perspectivele sunt întunecate.
în The Last Days of Europe. Epitaph for an old Continent (St. Martin’s Press, New York, 2007) cunoscutul contemporanist american acuzã împrejurarea cã Europa comunitarã face mai mult extindere decât integrare (p. 60). încã şi mai grav, Europa ignorã declinul demografic ineluctabil al europenilor indigeni (aici cartea lui J.C. Chesnais, La transition demographique, Paris, 1986, fiind elocventã) şi slãbirea voinţei de integrare la noii imigranţi, şi, desigur, consecinţele acestora.
Fapt este, în orice caz, cã “pânã în jurul anului 2000, cea mai mare parte a gândirii despre viitorul Europei, politic, social, economic sau cultural, a ignorat demografia” (p. 33). Walter Laqueur propune sã nu se cedeze, în reflecţia asupra Europei, acelei “gândiri conduse de dorinţã (wishful thinking)” care împiedicã sesizarea dificultãţilor ce rezultã din “declinul demografic” şi din neintegrarea imigranţilor în valorile Europei. Cu L’Era della turbolenza (Sperling & Kupfer, Milano, 2007), Alan Greenspan a atras atenţia asupra altui aspect hotãrâtor pentru evoluţia viitoare a Europei: “declinul forţei de muncã europene” (p. XII).
Sunt atinse realizãri incontestabile în procesul unificãrii europene, iar împrejurarea cã în 2006 euro reprezenta 25% dintre rezervele bãncilor centrale şi 39% din creditul lichid al sectorului privat internaţional, tendinţele fiind favorabile monedei europene, este grãitoare. Astfel de tendinţe nu trebuie, însã, sã ne împiedice sã observãm problemele din Europa unitã. De pildã, relativ la cunoscuta “strategie de la Lisabona”, este de recunoscut cã “actualmente, progresul acelor lãudabile intenţii este mai curând împiedicat” (p. 319).
Unificarea europeanã este o operã reuşitã, indiscutabil, dar nu este scutitã de dificultãţi majore. Analizele americane de referinţã meritã luate în seamã nu doar pentru cã, pânã la urmã, se regãsesc în deciziile S.U.A. – ceea ce ar fi, fireşte, o raţiune suficientã. Aceste analize sunt, înainte de orice, foarte calificate, fapt crucial într-o lume în care comunicaţiile sufocã informaţiile şi, mai cu seamã, argumentãrile.
