Ca şi când cineva ne aruncă o cârpă pe ochi şi nu mai vedem nimic, facem orice să-i pierdem şi să-i aruncăm la gunoi pe aceia care ne-ar fi făcut să avem altă soartă, alt viitor, altă dimensiune a existenţei. Sigur, binele este o categorie filosofică ce trebuie precizată în fiecare caz, în mod special şi, desigur, în amănunt. Dar importanţa nu este aceea a felului în care oamenii sau popoarele văd şi îşi înţeleg propriul bine. Problema este mai sensibilă şi presupune, cred, mai degrabă aşa-numita superficialitate cu care atât popoarele, cât şi oamenii îşi aleg direcţia de unde poate veni acest bine.
Cu alte cuvinte, ar fi vorba despre propria poziţionare în alegerile pe care le poate face un om, cu destinul lui, sau un popor pus în situaţia repetabilă de a alege în numele propriului său viitor. Când vorbim despre oameni, desigur, discuţia poate atinge cote dramatice. Este vorba despre un viitor pe care fiecare îl asumă sau nu, mai devreme sau mai târziu, în propriul excurs al vieţii. O asumare de acest tip presupune, desigur, raportarea propriei existenţe la cerinţele altora care, într- un fel sau altul, compun aria apropiaţilor ( alte conştiinţe, cu alte raportări la propria realitate, dar, mai ales, a celor în apropierea cărora îi aduce, de cele mai multe ori întâmplător, viaţa în ciclul ei, începând cu naşterea şi terminând cu moartea).
Paradoxal, în aceste cazuri, cei ce opun propriul “bine”, anulându- l, evident, unei situaţii în care ceilalţi judecă în numele lor, impunând propria lor viziune asupra unui bine care nu coincide de cele mai multe ori cu al subiectului, îşi sacrifică propria alegere în numele unui alt fel de bine, care nu e al lor, dar care, cu traumele şi pierderile, uneori ireparabile, pe care le produce această asumare străină, privesc mai întotdeauna înapoi “cu mânie” după un timp mai lung sau mai scurt. Realitatea, atât în cazul persoanelor, cât şi în cel al popoarelor, este un turnesol dureros de acid, mai ales când e turnat pe o rană care, în fond, nu se va putea vindeca vreodată...
Dacă, în cazul persoanelor, alegerea neadecvată făcută într-un moment decisiv al vieţii poate fi aruncată în cârca cuiva( fapt care nu justifică şi nu rezolvă, practic, nimic), a celui din cauza căruia a fost necesară o decizie greşită, alegerea ciclică a posibilităţilor materializate prin oamenii pe care un popor hotărăşte să-i pună în fruntea statului la un moment dat (mai ales dacă istoria face ca această alegere să fie hotărâtoare pentru un ciclu al devenirii acestui popor), în cazul popoarelor, explicaţia judecăţii ratate a propriului viitor şi a propriei deveniri nu mai poate fi lămurită în nici o logică.
Daca viaţa unui individ poate fi umbrită sau distrusă din pricina alegerii individuale ce se opune propriului destin, pe care pare că acesta este singurul care nu-l observă şi nu-l valorează, viaţa unui popor pe durata unui ciclu, oricare ar fi el, nu poate fi ştearsă cu buretele. Am exemple de acest gen în propria mea experienţă de viaţă şi a apropiaţilor mei, dar prefer să vorbesc nu despre întâmplările mele personale, care, desigur, nu interesează pe nimeni şi să opinez despre alegerile poporului căruia îi aparţin şi am ales să-i trăiesc atât bucuriile, puţine, cât şi multele eşecuri şi spaime. “Facerea de bine e futere de mamă”, spune o vorbă din folclorul lumpen.
Deşi frustă şi licenţioasă, zicerea e cumplit de adevărată. în insalubritatea ei, aceasta păstrează, într-un fel, regretul unui act ratat. Amintiţi-vă ce imens bine ar fi fost pentru România un guvern condus de un neamţ şi cât au avut de suferit, cel puţin din punct de vedere moral, cei care au nutrit, prin această idee, dorinţa de a face un bine poporului român... Ne-am opus, ca populaţie, acestei idei, alegând un preşedinte în favoarea altuia. Rezultatele se văd mai devreme decât ne aşteptam. Ca şi în cazurile personale (şi sunt convins că aţi avut, în propria dvs. viaţă cazuri când aţi ales să hotărâţi şi să acţionaţi, practic, împotriva propriului interes şi a propriilor sentimente), cei care au ales să se opună şansei României de a avea un guvern adevărat sunt acum mistuiţi de regrete.
Sunt convins că cei care nu şi-au ascultat glasul propriei raţiuni şi simţămintele şi au căutat răspunsuri în stânga şi în dreapta regretă amarnic faptul de a nu fi avut, pe de o parte, clarviziunea de a intui ce se va întâmpla in viitor, iar, pe de alta, bucuria imediată de a mulţumi pe unii sau pe alţii din apropierea lor. Dar cui mai folosesc acum aceste concluzii triste? Atât în cazurile unora dintre noi, ca şi în cazul poporului, în ansamblul lui, regretele nu vor mai putea întoarce situaţia care s-a creat. Puţine sunt ocaziile când lucrurile se află într-o situaţie în care se poate reveni asupra lor. De cele mai multe ori, când ne dăm seama că, de fapt, am luptat împotriva noastra şi rezultatele au fost dezastruoase, e târziu. Mult prea târziu pentru a îndrepta lucrurile...
