DISTRIBUIE
Nu ştiu de ce, dar de câtva timp îmi stăruie în minte o imagine pe care nu ştiu cum s-o calific. Este amintirea unei lecturi de acum mai bine de douăzeci de ani, cartea lui Marcel Brion, “Am străbătut munţii”.
Era vorba acolo despre un călător care în drumul său dă peste un oraş împietrit. Şi asta nu e tot, deşi imaginea unui oraş lipsit de orice dinamică este, oricum, deprimantă. Nu întâmplător, una din imaginile terifiante ale Far West-ului au fost şi sunt celebrele ilustrări ale oraşelor-fantomă. Dar nu atât această imagine este înspăimântătoare, ci aceea a oamenilor pe care personajul lui Brion are nefericirea să-i întâlnească: sunt oameni împietriţi, în diferite ipostaze, în diferite momente ale existenţei lor. Este, orice s-ar spune, o imagine foarte concludentă a sfârşitului. A unui posibil sfârşit.
Noi, oamenii, avem superficialitatea de a crede că sfârşitul înseamnă, întotdeauna, trecerea în nefiinţă. Eu cred, dimpotrivă, că sfârşitul se produce sub alte forme, pe care, din teamă sau din laşitate, noi evităm să-l numim cu adevăratul lui nume. Ieşirea din viaţă (aşa cum recent şi trist am putut vedea că s-a întâmplat în cazul Mădălinei Manole) constituie doar punerea în acord a unei inutilităţi a oricărui act uman cu acceptarea totală a acestui adevăr. Numai că acest curaj, acela de a te recunoaşte înfrânt şi a nu te ascunde, cu laşitate, în spatele unui optimism aberant, conform căruia trecerea timpului sau viaţa însăşi are vreo relevanţă în propriul tău demers şi destin, nu este decât o amăgire pentru cei care pot să meargă înainte, în orice condiţii, adică la întâmplare.
Cred, cum spuneam, că sfârşitul, atât în cazul unui popor, cât şi în cazul unei persoane, este acel moment când, asemeni descrierii din romanul lui Brion, poporul - care nu este decât suma cetăţenilor unui stat -, se transformă, cu totul, în piatră. O piatră rece, netedă, insensibilă. Cred că noi suntem în acest moment într-o fază avansată de împietrire. Sigur, sunt diferenţe: unora le-a împietrit gândirea, creierul, altora le-a împietrit orgoliul, altora privirea sau puterea de analiză, iar unora, chiar inima. Ca o boală infecţioasă, care nu ţine seama de vârstă, sex sau alte criterii, împietrirea te scoate, cumva, în afara timpului. Fiindcă fiecare om care ajunge la o fază înaintată de împietrire nu face altceva decât să iasă, într-un fel, din propria lui viaţă. Există un moment în care împietrirea pune stăpânire pe sufletul lui într-o proporţie care face întoarcerea la viaţă imposibilă. Există şi un astfel de moment, momentul în care încă se mai poate face ceva, în care lucrurile şi vieţile pot fi reversibile.
Dacă acest moment este pierdut, atunci viaţa acelui om ia un parcurs fals, străin de natura şi calitatea acelui om. Dacă el este în stare să sesizeze acest moment de mare cumpănă, asta se datorează numai şi numai calităţii umane cu care el a fost înzestrat de Dumnezeu, dar şi reperelor valorice cu care acesta a reuşit să se “mobileze” de-a lungul existenţei sale de până atunci. Există, desigur, la fel cum se întâmplă în cazul vieţii personale a oamenilor, astfel de momente “astrale” şi în devenirea unui popor. Cred cu tărie că România se află ca ţară şi ca popor în faţa unui astfel de moment. Suntem, cu alte cuvinte, ajunşi în situaţia dramatică de a constata că împietrirea pune încet şi sigur stăpânire pe întreaga fiinţă a poporului nostru. Este, cu siguranţă, timpul să constatăm că ne îndreptăm spre “împietrirea” totală.
Probabil este deja foarte târziu, dar totuşi cred că încă trezirea din acest coşmar, care pare că nu se mai termină, este posibilă. Oricum, pericolul este imens, fiindcă, după toate probabilităţile, ne-am pierdut şi ca persoane individuale, şi ca popor capacitatea de a vedea, chiar şi în apropierea noastră, inimile pietrificate. Nu mai ştim să citim semnele pietrificării, nici la oamenii despre care, hazardat, într-un mod sau altul, obişnuim să spunem cum că îi cunoaştem... Trecem prea repede, prea superficial peste destinele oamenilor cu care avem de-a face, judecăm prea larg situaţii care nu au prea multe ieşiri, decât unele tragice. Ne pasă din ce în ce mai puţin de rezonanţa pe care actele noastre o au în vieţile celorlalţi, or aceasta nu este decât certitudinea că se aşterne peste noi împietrirea.
Nepăsarea, ura, răutatea manifestată sunt boli mult prea serioase la un popor, ca să nu-l împietrească. Privesc cu maximă îngrijorare cum o naţiune întreagă asistă fără replică la îngenuncherea propriilor idealuri de respect faţă de însăşi fiinţa naţională. Sunt stupefiat de “cazul” cunoscutului ziarist de la “Academia Caţavencu”, I.T. Morar, propus pentru postul de Consul General la Marsilia. Cu o ură şi o răutate împietrită, zeci de oameni pe care, cu siguranţă, acesta i-a ajutat cândva îl linşează fără a-i reproşa decât că face parte dintre intelectualii care l-au susţinut pe dl. Băsescu. E inuman şi pe alocuri de prost gust cum acest om nu mai are deodată nici o calitate. E hilar şi, de asemenea, trist să vezi cum totul, chiar şi cărţile dlui Morar au devenit deodată, de când s-a aflat că domnia sa va deveni Consul la Marsilia, lipsite de orice urmă de talent literar, cum deodată un om cu o istorie de jurnalist incontestabilă, cu o cultură cu care nu mulţi din breaslă se vor putea mândri vreodată, este prezentat ca un nimeni, după douăzeci de ani de gazetărie.
Cât despre talentul de gazetar şi scriitor al d-lui Morar, vorba lui nea Iancu: “... a se lăsa!” Când domniile lor, cei care îi sar acum în gât se vor ridica la nivelul talentului d-lui Morar se va lumina subit lumea cenuşie, în materie de talent, a jurnalismului românesc. Cazul acesta de împietrire în răutate şi invidie a celor care nu vor deveni niciodată nimic, a celor pe care nimeni nu va avea vreodată de ce să-i respecte, din păcate din ce în ce mai mulţi, este un semn că dacă acum nu avem nici o reacţie ne vom pierde, în afară de demnitate, chiar propria istorie şi propriul nostru destin. Cred că până nu este prea târziu va trebui să privim în oglindă, va trebui să avem curaj. “Curajul e o formă de organizare a speranţei”, spunea Titulescu. Or, am ajuns în momentul tragic în care speranţa, atât individuală, cât şi cea a acestui popor în întregul lui, este mai mult decât necesară. E timpul, până nu va fi prea târziu, să ne privim mai profund propriile destine şi să avem curajul să ne asumăm adevărurile pe care aceste destine le cuprind. Nu vom avea niciodată ceva mai de preţ decât propriile gânduri, sentimente şi convingeri.
Iar dacă vom accepta să nu ţinem seama de ele vom împietri. Ca o moarte lentă, împietrirea va face din noi nişte păpuşi fără personalitate, cu care oricine se va putea juca după bunul său plac. Pericolul cel mare e că da, se poate trăi şi aşa, în împietrire. Vom putea râde, vom urma un anume drum, viaţa noastră se va consuma ca şi cum nu s-a întâmplat mare lucru. Dar vom mai şti şi ne vom aminti permanent, cu acea scânteie de memorie care poate va scăpa de împietrire, câteva cuvinte: “... viaţa e în altă parte”. Se vor găsi, bineînţeles, unii (care ne doresc cu orice preţ fericirea) care să ne liniştească, spunându-ne că acesta este doar titlul unei cărţi de Milan Kundera. Numai că în adâncul fiinţei noastre noi vom şti că fraza asta înseamnă mult mai mult...
Noi, oamenii, avem superficialitatea de a crede că sfârşitul înseamnă, întotdeauna, trecerea în nefiinţă. Eu cred, dimpotrivă, că sfârşitul se produce sub alte forme, pe care, din teamă sau din laşitate, noi evităm să-l numim cu adevăratul lui nume. Ieşirea din viaţă (aşa cum recent şi trist am putut vedea că s-a întâmplat în cazul Mădălinei Manole) constituie doar punerea în acord a unei inutilităţi a oricărui act uman cu acceptarea totală a acestui adevăr. Numai că acest curaj, acela de a te recunoaşte înfrânt şi a nu te ascunde, cu laşitate, în spatele unui optimism aberant, conform căruia trecerea timpului sau viaţa însăşi are vreo relevanţă în propriul tău demers şi destin, nu este decât o amăgire pentru cei care pot să meargă înainte, în orice condiţii, adică la întâmplare.
Cred, cum spuneam, că sfârşitul, atât în cazul unui popor, cât şi în cazul unei persoane, este acel moment când, asemeni descrierii din romanul lui Brion, poporul - care nu este decât suma cetăţenilor unui stat -, se transformă, cu totul, în piatră. O piatră rece, netedă, insensibilă. Cred că noi suntem în acest moment într-o fază avansată de împietrire. Sigur, sunt diferenţe: unora le-a împietrit gândirea, creierul, altora le-a împietrit orgoliul, altora privirea sau puterea de analiză, iar unora, chiar inima. Ca o boală infecţioasă, care nu ţine seama de vârstă, sex sau alte criterii, împietrirea te scoate, cumva, în afara timpului. Fiindcă fiecare om care ajunge la o fază înaintată de împietrire nu face altceva decât să iasă, într-un fel, din propria lui viaţă. Există un moment în care împietrirea pune stăpânire pe sufletul lui într-o proporţie care face întoarcerea la viaţă imposibilă. Există şi un astfel de moment, momentul în care încă se mai poate face ceva, în care lucrurile şi vieţile pot fi reversibile.
Dacă acest moment este pierdut, atunci viaţa acelui om ia un parcurs fals, străin de natura şi calitatea acelui om. Dacă el este în stare să sesizeze acest moment de mare cumpănă, asta se datorează numai şi numai calităţii umane cu care el a fost înzestrat de Dumnezeu, dar şi reperelor valorice cu care acesta a reuşit să se “mobileze” de-a lungul existenţei sale de până atunci. Există, desigur, la fel cum se întâmplă în cazul vieţii personale a oamenilor, astfel de momente “astrale” şi în devenirea unui popor. Cred cu tărie că România se află ca ţară şi ca popor în faţa unui astfel de moment. Suntem, cu alte cuvinte, ajunşi în situaţia dramatică de a constata că împietrirea pune încet şi sigur stăpânire pe întreaga fiinţă a poporului nostru. Este, cu siguranţă, timpul să constatăm că ne îndreptăm spre “împietrirea” totală.
Probabil este deja foarte târziu, dar totuşi cred că încă trezirea din acest coşmar, care pare că nu se mai termină, este posibilă. Oricum, pericolul este imens, fiindcă, după toate probabilităţile, ne-am pierdut şi ca persoane individuale, şi ca popor capacitatea de a vedea, chiar şi în apropierea noastră, inimile pietrificate. Nu mai ştim să citim semnele pietrificării, nici la oamenii despre care, hazardat, într-un mod sau altul, obişnuim să spunem cum că îi cunoaştem... Trecem prea repede, prea superficial peste destinele oamenilor cu care avem de-a face, judecăm prea larg situaţii care nu au prea multe ieşiri, decât unele tragice. Ne pasă din ce în ce mai puţin de rezonanţa pe care actele noastre o au în vieţile celorlalţi, or aceasta nu este decât certitudinea că se aşterne peste noi împietrirea.
Nepăsarea, ura, răutatea manifestată sunt boli mult prea serioase la un popor, ca să nu-l împietrească. Privesc cu maximă îngrijorare cum o naţiune întreagă asistă fără replică la îngenuncherea propriilor idealuri de respect faţă de însăşi fiinţa naţională. Sunt stupefiat de “cazul” cunoscutului ziarist de la “Academia Caţavencu”, I.T. Morar, propus pentru postul de Consul General la Marsilia. Cu o ură şi o răutate împietrită, zeci de oameni pe care, cu siguranţă, acesta i-a ajutat cândva îl linşează fără a-i reproşa decât că face parte dintre intelectualii care l-au susţinut pe dl. Băsescu. E inuman şi pe alocuri de prost gust cum acest om nu mai are deodată nici o calitate. E hilar şi, de asemenea, trist să vezi cum totul, chiar şi cărţile dlui Morar au devenit deodată, de când s-a aflat că domnia sa va deveni Consul la Marsilia, lipsite de orice urmă de talent literar, cum deodată un om cu o istorie de jurnalist incontestabilă, cu o cultură cu care nu mulţi din breaslă se vor putea mândri vreodată, este prezentat ca un nimeni, după douăzeci de ani de gazetărie.
Cât despre talentul de gazetar şi scriitor al d-lui Morar, vorba lui nea Iancu: “... a se lăsa!” Când domniile lor, cei care îi sar acum în gât se vor ridica la nivelul talentului d-lui Morar se va lumina subit lumea cenuşie, în materie de talent, a jurnalismului românesc. Cazul acesta de împietrire în răutate şi invidie a celor care nu vor deveni niciodată nimic, a celor pe care nimeni nu va avea vreodată de ce să-i respecte, din păcate din ce în ce mai mulţi, este un semn că dacă acum nu avem nici o reacţie ne vom pierde, în afară de demnitate, chiar propria istorie şi propriul nostru destin. Cred că până nu este prea târziu va trebui să privim în oglindă, va trebui să avem curaj. “Curajul e o formă de organizare a speranţei”, spunea Titulescu. Or, am ajuns în momentul tragic în care speranţa, atât individuală, cât şi cea a acestui popor în întregul lui, este mai mult decât necesară. E timpul, până nu va fi prea târziu, să ne privim mai profund propriile destine şi să avem curajul să ne asumăm adevărurile pe care aceste destine le cuprind. Nu vom avea niciodată ceva mai de preţ decât propriile gânduri, sentimente şi convingeri.
Iar dacă vom accepta să nu ţinem seama de ele vom împietri. Ca o moarte lentă, împietrirea va face din noi nişte păpuşi fără personalitate, cu care oricine se va putea juca după bunul său plac. Pericolul cel mare e că da, se poate trăi şi aşa, în împietrire. Vom putea râde, vom urma un anume drum, viaţa noastră se va consuma ca şi cum nu s-a întâmplat mare lucru. Dar vom mai şti şi ne vom aminti permanent, cu acea scânteie de memorie care poate va scăpa de împietrire, câteva cuvinte: “... viaţa e în altă parte”. Se vor găsi, bineînţeles, unii (care ne doresc cu orice preţ fericirea) care să ne liniştească, spunându-ne că acesta este doar titlul unei cărţi de Milan Kundera. Numai că în adâncul fiinţei noastre noi vom şti că fraza asta înseamnă mult mai mult...
DISTRIBUIE
Comenteaza
