Ni se servesc tot felul de informaţii, de imagini care, puse cap la cap, nu fac altceva decât să ne arate - la o analiză mai atentă - câtă superficialitate şi câtă mizerie sunt adunate la un loc, începând cu data fatidică a alegerilor de acum şase ani, în societatea românească. E greu de crezut că România avea neapărat nevoie de un acord cu FMI, şi asta poate constata orice om de bună-credinţă, doar consultând dezastrele pe care această bancă - fiindcă avem, totuşi, de-a face cu o bancă - le-a adus peste tot în lume, unde state cu o proastă conducere s-au grăbit să apeleze la ea.
Şi dacă amintim doar Argentina este suficient să ne dăm seama care sunt adevăratele “beneficii” pe care un stat intrat sub menghina FMI le are din această perdantă colaborare. Când dl. Băsescu a anunţat public că nu se pune problema unei cereri de suport către FMI, subliniind că nici nu se va pune vreodată problema acesteia, unii dintre noi, românii, am respirat uşuraţi. Dar când preşedintele s-a răzgândit - pentru a câta oară, oare? - şi ne-a introdus mişeleşte în ecuaţie aşa-numita “centură de siguranţă”, toţi oamenii pentru care minciunile din campanie ale acestui domn au fost îndeajuns ca să-i determine să creadă, chiar şi ei,- n-am nici o îndoială-, şi-au dat în sfârşit seama de nevoia acestuia de a ascunde situaţia tragică a României.
Pentru preşedinte, aşa ca şi acordul cu FMI, toate minciunile servite în campanie nu erau decât suportul de pe care putea să-i prostească pe români şi să câştige alegerile. Ce este inexplicabil, chiar şi în aceste condiţii, când România a fost înjunghiată pe la spate cu acest acord dezastruos, acord care s-a hotărât fără acceptul Parlamentului, singurul organism democratic care, prin componenţa sa, poate angaja ţara în astfel de acţiuni cu o responsabilitate care îi priveşte atât pe cei de la putere, cât şi pe cei din opoziţie, cu alte cuvinte pe toţi românii, este faptul că nici când dl. Traian Băsescu a hotărât îngenuncherea României în faţa FMI, de unul singur(şi, probabil, asistat de vaşnicii săi consilieri...), nici d-sa, nici altcineva nu s-a gândit că acest acord impune tăieri drastice ale cheltuielilor publice.
Sau poate că s-a gândit, dar preţul câştigării (doar în afara României) a alegerilor trebuia achitat clientelei, care a cotizat pentru campania PDL sume incomensurabile. Atunci, a trebuit să treacă mai bine de un an, contractele cu cotizanţii s-au făcut, iar acum, ca măsuri pompieristice, asemeni unui pompier care acţionează în momentul când casa este aproape scrum, dl. Băsescu a hotărât să taie de unde se mai poate tăia. Adică de la pensionari şi de la angajaţii statului, fără să scoată un cuvânt despre cheltuielile nesimţite ale unor ministere, care au ca temă de casă satisfacerea pupincuriştilor şi a clientelei aflate în slujba Preşedinţiei.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului va avea, cum este de aşteptat, multe procese pe rol, ale cetăţenilor unui stat care uită că prima sa îndatorire este de a asigura nu fericirea, ci un trai decent. Ceea ce, după tăierile salariilor şi ale pensiilor, este mai mult decât nesocotit. Funcţia socială a Statului român va fi în curând o amintire şi o bătaie de joc, aşa cum va fi şi Constituţia, terfelită birjăreşte de Traian Băsescu încă de la începutul mandatului său, când se autoproclama “preşedinte jucător”, un statut cel puţin ciudat, care nu există în niciuna din ţările Lumii sau ale Europei.
Tragic este faptul că nepăsarea dlui Băsescu a întrecut orice imaginaţie: d-sa a ajuns în situaţia de a-şi bate joc de absolut orice. A început cu Constituţia, a continuat cu subordonarea DNA, începând să ordone arestări când jocul de imagine al d-sale o cerea, a adus instituţia prezidenţială la rang de cârciumă şi a pus Guvernul României în situaţia nemaiîntâlnită de a nu putea conduce ţara decât prin respectarea ordinelor şi “indicaţiilor preţioase”- aşa cum se numeau ele altădată-, de la Cotroceni, ca să mă refer doar la câteva jaloane ale “devenirii” prezidenţiale către dictatură.
Mai mult decât atât, pentru un premier ardelean, aşa cum este dl. Boc, care, din fair-play sau din dorinţa de mărire (vom afla cu siguranţă care din aceste variante este cea adevărată, poate mai curând decât ne aşteptăm, când dl. ex-premier îşi va relua funcţia avută înainte, dacă nu cumva, aşa cum spun gurile rele, va aranja să devină rector al UBB, aşa cum din umbră îşi doreşte consilierul suspectat de plagiat, dl. Miclea), a ajuns să fie doar unealta preşedintelui, este o sinucidere politică acceptarea cerinţelor UDMR în privinţa paşilor mici către negarea negru pe alb a Statului Naţional Român.
Dl. Boc va putea fi iertat pentru tot ce a făcut sau nu a făcut, mai puţin pentru Legea învăţământului. Merită să spunem că o parte din această lege este fabricată de mult, de către dl. Miclea, în şedinţe ascunse sau la lumină, prin aeroporturi sau aiurea, împreună cu dna Mandas Vergu, despre care unii afirmă că ar fi adevăratul ministru al învăţământului, iar dl. Funeriu, specialistul în pixeli albaştri şi viteza pumnului prezidenţial, când se ocupa cu aranjarea mutrelor copiilor care îl huiduie.
Marea problemă a dlui Miclea este actualul rector al UBB, profesorul Marga. Dl. Miclea face orice, chiar şi o lege a învăţământului, pentru a-l debarca pe actualul rector. Nu comentez distanţa intelectuală şi morală imensă între personalitatea academică de talie mondială a filosofului Marga şi dl Miclea, care, cum spuneam mai sus, trebuie să justifice unul sau mai multe plagiate. Lumea academică s-a pronunţat deja asupra Legii învăţământului, şi, în afară de politizarea excesivă şi mutarea puterii de decizie la minister, fapt care încalcă grav autonomia universitară, în spaţiul public se cunoaşte că unul din ţelurile acestei legi este chiar schimbarea d-lui Marga, un aspru şi obiectiv critic al situaţiei politice şi economice sub guvernul PDL.
Dacă dl. Boc va asculta şi de această dată indicaţiile frustratului amator de alcooluri, femei şi droguri - l-am numit pe dl. Miclea, citând dintr-un interviu mai vechi al d-sale- sau i se va impune de la Cotroceni să se retragă în funcţia de rector al UBB (asta dacă lumea academică nu va exploda!), cred că se va compromite definitiv în Ardeal, dar, cu siguranţă, în viaţa politică a României care îi va urma.
