Fiecare suflet are Oceanul lui

“Toţi trăim sub acelaşi cer,
dar nu toţi avem acelaşi orizont.”
Konrad Adenauer

Am mai vorbit despre dimineţile de cristal, picurate în toamna aceasta caldă exact în mijlocul Clujului. Despre dimineţile de weekend, care îi ţintuiesc pe locuitorii oraşului, - atât de dinamici în timpul săptămânii -, în casele lor, de ai impresia că te plimbi printr-o pustietate vie, ca în interiorul trupului unui animal de pradă adormit pentru două zile... E o certitudine faptul că peste câţiva ani, poate chiar mai repede, această posibilitate, de a te plimba printr-un Cluj semi-adormit sub ceaţa groasă, liniştit şi pustiu, încălzit de soarele difuz şi slăbit de apropierea iernii, se va estompa, până la dispariţie. Nu vom mai observa care sunt sâmbetele şi duminicile în care oamenii ce-şi trăiesc viaţa (dacă nu acum, atunci când?) dorm până târziu, în care alţii, care au ales cabanele din împrejurimi, pregătesc focul şi grătarele, fericiţi, iar restul îşi găsesc de treabă în case, la televizor şi la pregătitul prânzului în familie.

(Sunt ei, masa unor “supuşi” interşanjabili, - cum ar spune Barbu Cioculescu -, acea masă umană unde se respiră o atmosferă monotonă, aducând cu fericirea morţilor. Stat şi cetăţeni, într-un singur mecanism, într-un acord suspect: “Aristotel afirmase deja că fericirea Statului şi cea a particularilor este una singură. Negreşit, există persoane care încă o mai cred. Însă ele se recrutează de preferinţă dintre guvernanţi”...)

Nu vom mai observa pentru multă vreme oraşul trăgându-şi sufletul pentru două zile, obosit de forfota săptămânii. Dar, până atunci, mai putem face o plimbare, în lumina cernută prin ceaţă a dimineţii, ascultându-l pe Franco Califano. E, parcă, magia magiilor. Iar pentru asta trebuie să-i mulţumesc taximetristului care m-a dus de la aeroportul Fiumicino pe via Frattina. Fără el poate n-aş fi aflat niciodată de “cântăreţul mafiei” şi nici nu m-aş fi putut bucura de vraja, tristeţea şi sensibilitatea melodiilor lui. Te plimbi pe străzi quasipustii, “pensionarul” expirat Califano cântă răguşit şi deodată şi se pare că toată lumea de pe stradă face gesturi prea largi, că râsul de pe buzele lor este fals şi singurii care îşi trăiesc viaţa cu adevărat sunt chiar aceia pe care străzile îi refuză în astfel de dimineţi dulci-amare. Ţi se pare că cel mai nimerit ar fi ca din cer, de undeva din spatele soarelui, în locul ceţii să cadă, pur şi simplu, imensitatea albastră a unui ocean, care să facă mişcările puţinilor trecători şi mai molcome, şi mai largi, să estompeze toate zgomotele şi să filtreze prin albastrul lui însăşi lumina soarelui. O mare de apă, un ocean care să inunde casele, oamenii, câinii de companie, statuile, străzile, clădirile impunătoare din centru; să fie, aşadar, ca un fel de naufragiu al oraşului, al Transilvaniei, dacă Oceanul tot are atâtea ape; un spaţiu inundat, în care să nu se audă decât muzica lui Franco Califano, un oraş naufragiat, ca şi Bounty, ca şi caravelele scufundate la Pitcairn, în care adevăraţi cetăţeni cărora LE PASĂ să se caute unii pe ceilalţi întru comuniunea apei şi a muzicii, a mişcărilor lente, fără gesturi abrupte, fără vorbe, fără trădări şi fără tensiuni.

Ne trebuieşte neapărat un astfel de Ocean al liniştii, ne trebuiesc ape primordiale în care să nu spunem că NE PASĂ, decât atunci când suntem în stare să demonstrăm, prin acţiune proprie că este aşa şi nu altfel. Ne trebuie neapărat un Ocean în care gesturile să ne urmeze adevărul gândurilor, ne trebuie un Ocean al uitării, al tăcerii, în care să ne vedem, irizat în albastrul luminat de soare, viitorul, în care să ne putem aminti trecutul. În care să ne putem dezbrăca de “hainele” gesturilor şi vorbelor noastre, mai ales de acelea cu care putem strivi, fără să avem nici o emoţie, pe oricine, gesturile acelea la care numai noi reuşim, fără efort, să ni le alungăm fictiv din istoria noastră personală şi să mergem înainte, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat; să ne lepădăm de laşităţile şi spaimele noastre. Să înotăm în larg, departe, pe sub apele încălzite de soare, printre cadavrele celor pe care i-am urât, pe care i-am distrus, pe care i-am aruncat la gunoi, spunând fraza aceea pe care o ştim din toate filmele proaste, americane: “Nu, nu e ceea ce crezi!”

Să ne mişcăm unduios şi să privim prin apa limpede, străbătută de razele gălbui ale luminii lichide înapoi, poate cu mânie, poate cu amărăciune şi să ne amintim că am mai trecut prin locurile acelea, că ne-am mai purtat paşii pe trotuare, am mai intrat pe acele uşi, am mai mâncat în acele restaurante şi era uneori soare, altă dată ploua sau abia se aşternuse zăpada. Că gesturile noastre nu se mai pot repeta, decât în ritmul apei Oceanului şi în ritmul tristeţii cântate de Califano, mafiotul. Să ne amintim, în mijlocul adânc al Oceanului, că toate, toate gesturile acelea frumoase, vesele, uneori pline de speranţă şi fericire erau ale noastre, precum numele, precum promisiunile, precum privirile încărcate de semnificaţii. Numai un Ocean coborând şi inundând oraşul şi oamenii, într-o dimineaţă de sfârşit de săptămână, ne poate trezi la o altă viaţă, la acea viaţă secretă, pe care mulţi dintre noi nu mai avem nici măcar curajul s-o imaginăm şi s-o dorim. Numai un muzician precum Califano mai poate să cânte tristeţile lui şi ale Romei veşnice. Numai muzica lui poate să se amestece într-un amalgam, asemeni unui drog, cu apele Oceanului. Numai muzica aceasta poate rămâne pe străzile şi în sufletele inundate de lumină şi apa lui, numai aşa totul poate părea un vis. Şi numai o astfel de dimineaţă senină, cu Oceanul, Orizonturile şi Cerurile, atât, atât de depărtate ca semn şi sens, încât te poate face să-ţi imaginezi Clujul ca într-un vis pictat de un Dali disperat, inundat de ape.

(S-a anunţat că minunata soprană Roxana Briban s-a sinucis. Una dintre marile voci ale României. Opera Română n-a mai avut nevoie de ea, nici când şi-a exprimat dorinţa de
a cânta fără bani. Directorul acestei instituţii avea pe altcineva de “promovat”... Se vede că “oameni” din ce în ce mai mulţi par a nu mai lua în seamă faptul că hotărârile lor îi afectează pe ceilalţi atât de mult, încât aceştia nu mai au posibilitatea de a le compensa. Şi totuşi, spun că le pasă... Aşa am înţeles din ce a spus azi, la TV, directorul Operei, dl Arbore... Că a apreciat-o foarte mult... Că i-a păsat...)

Oceanul cel Bun, cum l-ar numi unii, mai exact cei care îl pot vedea, deşi el n-o să existe niciodată la Cluj. Aceia dintre noi care s-au plictisit să-l mai aştepte şi hotărăsc, fără ca cineva să le înţeleagă gestul, să caute Oceanul acolo unde se află el şi să ducă măcar gândurile amestecate cu imaginea oraşului şi s-o aşeze ca pe o ofrandă, printre epave, sub razele soarelui, în aceeaşi lumină filtrată de apele verzui, identică cu cea dintr-o dimineaţă de duminică, ceţoasă, la Cluj.