DISTRIBUIE
Nu există, cred, pe lumea asta o stare de spirit care să schilodească sufletele mai puternică decât frica. Am trăit mai bine de patruzeci de ani în frică, apoi, în ceea ce unii numesc “postcomunism”, lucrurile s-au împărţit.
Frica generalizată a apucat uşor, uşor să se estompeze pe parcursul celor paisprezece ani de la căderea regimului comunist, ca în ultimii şase ani ea să revină, în formele cele mai perverse şi cumplite. Nu vreau să insist asupra revenirii în forţă a “statului poliţienesc”, a sinistrului obicei al ascultării telefoanelor, asupra confecţionării de dosare penale şi a arestărilor politice. E un subiect pentru mai târziu, când, cu siguranţă, vom afla mult mai multe şi incredibile grozăvii despre ceea ce a fost posibil cu adevărat în multe dintre aceste “întâmplări” zguduitoare.
Am să scriu, mai degrabă, despre perversitatea efectelor fricii pe care le suportăm ca popor, ca oameni care, până când vom pleca din ţară, în majoritatea noastră, aşa cum dl preşedinte ne-a sfătuit, sau vom “ieşi din sistem”, aşa cum aşteaptă cinic dl Vlădescu, suntem nevoiţi să le trăim pe pielea noastră. Dacă până acum frica era aruncată cu intenţie pe “piaţă”, cu adresă exactă spre cei care erau ştiuţi ca anti-Băsescu, acum efectele ei se cantonează în egală măsură şi asupra celor care i-au fost fideli şi au votat cu speranţa de a “trăi bine”.
Căci, ce frică mai mare poate exista decât aceea de a întâmpina ziua de mâine fără nici o posibilitate materială de a-i face faţă? Umilirea profesorilor, a medicilor, alături de artişti, actori, ziarişti, scriitori, adică, mai pe şleau, frângerea coloanei vertebrale a acestui popor, creează, orice argumente contra mi s-ar aduce, una dintre cele mai perfide şi mistuitoare frici, similară cu o boală gravă, cu care este intenţionat “inseminat” acest popor de către cel pe care chiar ei “l-au ales” să le fie reprezentant. Am spus reprezentant, şi nu şef al statului, aşa cum le place să-l numească pe dl Băsescu acoliţii d-sale. Şi am aşezat între ghilimele “l-au ales”, pentru că nu cred să mai fie multă lume, chiar şi dintre cei care l-au votat cinstit, care să mai creadă că alegerile prezidenţiale au fost corecte şi că al doilea mandat al lui “Zeus” este unul legal.
Dar nici despre asta nu vreau să vorbesc prea mult. Revenind la efectele perverse ale fricii, am să insist mai mult asupra schimbării în rău, ca în urma unei boli dătătoare de sechele grave, a oamenilor, a atitudinilor acestora, asupra însingurării şi a distrugerii sufletului prin schilodire, ca singur atribut şi singur efect al trecerii acestor ultimi şase ani peste un popor urgisit. Sunt, poate, unii care în sinea lor se bucură că oamenii sunt buimaci, speriaţi, trişti şi din ce în ce mai săraci. Numai un astfel de popor, adus la stadiul de animal înfometat şi hăituit, poate fi stăpânit cu uşurinţă. Pentru că atunci când eşti adus la faza de umilinţă, frica este mai mare, este pregnantă chiar şi te face ascultător. Paralel cu acest palier, frica pe care o cauzează, în general, nesiguranţa, lipsa de prognoze, imposibilitatea de a face măcar planuri de viitor pe termen mediu, naşte, în diverse forme - mai grave sau mai atenuate - o imensă cantitate de violenţă.
Cred, - şi aici psihologii, dacă socotesc necesar, pot să mă completeze şi să atenţioneze, trăgând un semnal de alarmă -, fără să exagerez, că toată atmosfera de violenţă pe care o trăim are ca pilon fundamental o frică tot imensă. Accidentele în număr din ce în ce mai mare, agresivitatea pe şosele, bătăile între oameni, pe stradă, relaţiile extrem de tensionate între semeni chiar şi în cadrul cuplurilor sau/şi al familiilor au la origine dezastrul în care România a intrat. Şi a intrat nu din cauza ei, ci a unui om extrem de violent, care o vede în patria sa o ţară “de mâna a doua” şi care, printr-o monstruoasă fraudă, a ajuns în prima funcţie din stat, poziţie din care nu a făcut altceva decât să învrăjbească şi să îndemne la ură părţi şi categorii sociale, una împotriva altora. Să îndemne românii să se urască între ei. Cu ce rezultat? E de ajuns să treci pe stradă, să vorbeşti cu prietenii sau cu câteva cunoştinţe, să te informezi. Toate câte le putem număra nu duc în altă parte decât la schimonosirea sufletului uman al trăitorului, fie el şi chiriaş în România.
Poate că vi se va părea neimportant, dar statisticile în ceea ce priveşte divorţul, privirea pe care o adresăm celor din jur, nenumăratele discuţii intime sau publice despre infidelitate, presiunea către sexualitate, toate astea nu sunt decât noi subiectivităţi care, subsumându-se fricii generalizate, provoacă adevărate catastrofe, explozii, spun unii, relativ mici. Or fi ele mici, dar toate acestea se petrec nu într-un service auto, ci chiar în sufletele oamenilor. Cuplurile nu mai caută decât confort şi sex în loc de iubire şi se tem în fiecare secundă că ar putea pierde ori una, ori alta, iar teama lor accentuată nu face decât să justifice şi să amplifice ceea ce scria Gabriel Garcia Marquez: “Sexul e consolarea celor care nu au găsit dragostea”. Spaţiul vital al oricărui cuplu descris mai sus (mi-e teamă că vorbim despre o majoritate a cuplurilor!) este invadat de teama şi de nesiguranţa care pătrund acolo sub forma televizorului.
A trăi într-un cuplu mutilat de dorinţe mediocru sentimentale, invadat de trauma zilnică generată de ziua de mâine e trist. Sau, ca să revenim la titlu, este aproape mutilant. Oamenii continuă să-şi dorească o iubire adevărată, dar puţini mai sunt în stare s-o creeze şi s-o protejeze, chiar şi atunci când pentru puţină vreme o au. Şi cum ar fi posibil să se întâmple aşa când de la cele mai fragede vârste oamenii se obişnuiesc, sub imperiul uneia dintre multele faţete ale fricii, să renunţe la propriile vise, la propriul destin şi crez? Deşi totul pare să ne facă să credem că oamenii sunt întru totul capabili să întreţină misterul unei iubiri, adevărul unei societăţi mutilate arată altfel. Psihologii (şi unul pe care ar trebui ca mulţi să-l citească este remarcabila dnă Aurora Liiceanu) spun că există prea mult calcul şi prea multe gânduri ascunse - iarăşi frica! - pentru a fi atenţi şi pentru a respecta sentimentele pe care le au alţii faţă de noi. “Nimeni nu ne mai ajunge. Am devenit prea conştienţi şi lucizi, pentru a fi deschişi la iubire. “Uneori îmi pare ca «înainte» eram, întrucâtva, mai «curaţi», aveam, parcă, sufletul mai «frumos», deşi oprimarea şi lipsa libertăţii individuale erau la fel de restrânse. Acum o avem la nivel declarativ, dar ne-am pierdut capacitatea de a crede în noi. Sentimentele profunde ni se par, comparativ cu “acele vremi”, prea dureroase şi prea neconvenabile.
Uneori ne cer eforturi prea mari pentru a le păstra, prea multă energie pentru a convinge pe alţii de valabilitatea propriilor adevăruri şi trăiri. Nu mai avem nici timp să fim romantici: avem la dispoziţie reţetele de la televizor şi din filme, suntem siliţi să apelăm la e-mailuri şi sms-uri în locul scrisorii clasice şi emoţionante, căutăm peste tot sfaturi şi acceptări ale propriului nostru bagaj de idei şi emoţii. Totul sub imperiul fricii, al fricii de ziua de mâine, al fricii de a nu supăra cumva oamenii care contează în viaţa ta, de a nu te izola şi de a nu-ţi pierde sufletul în toate aceste exerciţii dureroase. Frica a mutilat şi schilodit multe suflete. Ea a dus la obsesii, suferinţe şi inimaginabile drame. Dar cui îi pasă de destinele mici ale celor mulţi?
Am să scriu, mai degrabă, despre perversitatea efectelor fricii pe care le suportăm ca popor, ca oameni care, până când vom pleca din ţară, în majoritatea noastră, aşa cum dl preşedinte ne-a sfătuit, sau vom “ieşi din sistem”, aşa cum aşteaptă cinic dl Vlădescu, suntem nevoiţi să le trăim pe pielea noastră. Dacă până acum frica era aruncată cu intenţie pe “piaţă”, cu adresă exactă spre cei care erau ştiuţi ca anti-Băsescu, acum efectele ei se cantonează în egală măsură şi asupra celor care i-au fost fideli şi au votat cu speranţa de a “trăi bine”.
Căci, ce frică mai mare poate exista decât aceea de a întâmpina ziua de mâine fără nici o posibilitate materială de a-i face faţă? Umilirea profesorilor, a medicilor, alături de artişti, actori, ziarişti, scriitori, adică, mai pe şleau, frângerea coloanei vertebrale a acestui popor, creează, orice argumente contra mi s-ar aduce, una dintre cele mai perfide şi mistuitoare frici, similară cu o boală gravă, cu care este intenţionat “inseminat” acest popor de către cel pe care chiar ei “l-au ales” să le fie reprezentant. Am spus reprezentant, şi nu şef al statului, aşa cum le place să-l numească pe dl Băsescu acoliţii d-sale. Şi am aşezat între ghilimele “l-au ales”, pentru că nu cred să mai fie multă lume, chiar şi dintre cei care l-au votat cinstit, care să mai creadă că alegerile prezidenţiale au fost corecte şi că al doilea mandat al lui “Zeus” este unul legal.
Dar nici despre asta nu vreau să vorbesc prea mult. Revenind la efectele perverse ale fricii, am să insist mai mult asupra schimbării în rău, ca în urma unei boli dătătoare de sechele grave, a oamenilor, a atitudinilor acestora, asupra însingurării şi a distrugerii sufletului prin schilodire, ca singur atribut şi singur efect al trecerii acestor ultimi şase ani peste un popor urgisit. Sunt, poate, unii care în sinea lor se bucură că oamenii sunt buimaci, speriaţi, trişti şi din ce în ce mai săraci. Numai un astfel de popor, adus la stadiul de animal înfometat şi hăituit, poate fi stăpânit cu uşurinţă. Pentru că atunci când eşti adus la faza de umilinţă, frica este mai mare, este pregnantă chiar şi te face ascultător. Paralel cu acest palier, frica pe care o cauzează, în general, nesiguranţa, lipsa de prognoze, imposibilitatea de a face măcar planuri de viitor pe termen mediu, naşte, în diverse forme - mai grave sau mai atenuate - o imensă cantitate de violenţă.
Cred, - şi aici psihologii, dacă socotesc necesar, pot să mă completeze şi să atenţioneze, trăgând un semnal de alarmă -, fără să exagerez, că toată atmosfera de violenţă pe care o trăim are ca pilon fundamental o frică tot imensă. Accidentele în număr din ce în ce mai mare, agresivitatea pe şosele, bătăile între oameni, pe stradă, relaţiile extrem de tensionate între semeni chiar şi în cadrul cuplurilor sau/şi al familiilor au la origine dezastrul în care România a intrat. Şi a intrat nu din cauza ei, ci a unui om extrem de violent, care o vede în patria sa o ţară “de mâna a doua” şi care, printr-o monstruoasă fraudă, a ajuns în prima funcţie din stat, poziţie din care nu a făcut altceva decât să învrăjbească şi să îndemne la ură părţi şi categorii sociale, una împotriva altora. Să îndemne românii să se urască între ei. Cu ce rezultat? E de ajuns să treci pe stradă, să vorbeşti cu prietenii sau cu câteva cunoştinţe, să te informezi. Toate câte le putem număra nu duc în altă parte decât la schimonosirea sufletului uman al trăitorului, fie el şi chiriaş în România.
Poate că vi se va părea neimportant, dar statisticile în ceea ce priveşte divorţul, privirea pe care o adresăm celor din jur, nenumăratele discuţii intime sau publice despre infidelitate, presiunea către sexualitate, toate astea nu sunt decât noi subiectivităţi care, subsumându-se fricii generalizate, provoacă adevărate catastrofe, explozii, spun unii, relativ mici. Or fi ele mici, dar toate acestea se petrec nu într-un service auto, ci chiar în sufletele oamenilor. Cuplurile nu mai caută decât confort şi sex în loc de iubire şi se tem în fiecare secundă că ar putea pierde ori una, ori alta, iar teama lor accentuată nu face decât să justifice şi să amplifice ceea ce scria Gabriel Garcia Marquez: “Sexul e consolarea celor care nu au găsit dragostea”. Spaţiul vital al oricărui cuplu descris mai sus (mi-e teamă că vorbim despre o majoritate a cuplurilor!) este invadat de teama şi de nesiguranţa care pătrund acolo sub forma televizorului.
A trăi într-un cuplu mutilat de dorinţe mediocru sentimentale, invadat de trauma zilnică generată de ziua de mâine e trist. Sau, ca să revenim la titlu, este aproape mutilant. Oamenii continuă să-şi dorească o iubire adevărată, dar puţini mai sunt în stare s-o creeze şi s-o protejeze, chiar şi atunci când pentru puţină vreme o au. Şi cum ar fi posibil să se întâmple aşa când de la cele mai fragede vârste oamenii se obişnuiesc, sub imperiul uneia dintre multele faţete ale fricii, să renunţe la propriile vise, la propriul destin şi crez? Deşi totul pare să ne facă să credem că oamenii sunt întru totul capabili să întreţină misterul unei iubiri, adevărul unei societăţi mutilate arată altfel. Psihologii (şi unul pe care ar trebui ca mulţi să-l citească este remarcabila dnă Aurora Liiceanu) spun că există prea mult calcul şi prea multe gânduri ascunse - iarăşi frica! - pentru a fi atenţi şi pentru a respecta sentimentele pe care le au alţii faţă de noi. “Nimeni nu ne mai ajunge. Am devenit prea conştienţi şi lucizi, pentru a fi deschişi la iubire. “Uneori îmi pare ca «înainte» eram, întrucâtva, mai «curaţi», aveam, parcă, sufletul mai «frumos», deşi oprimarea şi lipsa libertăţii individuale erau la fel de restrânse. Acum o avem la nivel declarativ, dar ne-am pierdut capacitatea de a crede în noi. Sentimentele profunde ni se par, comparativ cu “acele vremi”, prea dureroase şi prea neconvenabile.
Uneori ne cer eforturi prea mari pentru a le păstra, prea multă energie pentru a convinge pe alţii de valabilitatea propriilor adevăruri şi trăiri. Nu mai avem nici timp să fim romantici: avem la dispoziţie reţetele de la televizor şi din filme, suntem siliţi să apelăm la e-mailuri şi sms-uri în locul scrisorii clasice şi emoţionante, căutăm peste tot sfaturi şi acceptări ale propriului nostru bagaj de idei şi emoţii. Totul sub imperiul fricii, al fricii de ziua de mâine, al fricii de a nu supăra cumva oamenii care contează în viaţa ta, de a nu te izola şi de a nu-ţi pierde sufletul în toate aceste exerciţii dureroase. Frica a mutilat şi schilodit multe suflete. Ea a dus la obsesii, suferinţe şi inimaginabile drame. Dar cui îi pasă de destinele mici ale celor mulţi?
DISTRIBUIE
Comenteaza
