Azi, nu filosofii noștri se gâlcevesc cu lumea, ci aleșii noștri, hotărâți să-și urmeze interesele râzându-și de noi. Apar în fața noastră părând dornici să ne reprezinte în cele mai înalte demnități ale statului și ne cer, în consecință, voturile pline de speranțe și încredere.
Au învățat să facă noduri frumoase la cravatele lucitoare, pe care le asortează cu șosete scumpe, cumpărate în timpul plimbărilor profesionale prin Occident. Au învățat să mimeze interesul cetățenesc, obiectivitatea partinică (frumoasă contradicție în termeni!), grija dezinteresată față de cetățeni, dăruirea pentru misie. Se strâng pe urmă, glorioși și importanți, prin parlament și diverse instituții de temelie ale statului, icoane vii ale inspirației eminesciene: „Toți pe buze-având virtute, iar în ei monedă calpă".
Falsitatea lor iese neîncetat la iveală, fiindcă strădania lor acolo unde s-au cățărat cu sprijinul votului popular nu este de a servi poporul, ci propriile lor interese. Pentru aceasta, activitatea lor devine o continuă gâlceavă: gâlceavă între ei, aleșii, fiindcă mimarea democrației are nevoie de opoziție, oricât de aiurea ar fi ea. Și, mai ales, gâlceavă cu lumea, cu națiunea, cu poporul, care se simte în permanență insultat de înverșunarea cu care aleșii încearcă să tragă spuza pe turta lor.
Aspectul cel mai grav este că ei își închipuie că bugetul de stat este turta lor, din care se pot servi după voia inimii. În consecință, nu-i deranjează defel să-și atribuie tot felul de avantaje, de indemnizații și de pensii, care de care mai speciale, atât lor cât și complicilor lor din teritoriu (mă refer aici la primari și președinți de consilii județene).
La fel, nu-i deranjează să voteze măsuri populiste, oricât de păguboase ar fi ele pentru jerpelitul buget al națiunii; eliminarea impozitării pensiilor este una dintre aceste cinice hotărâri. Dar, de, ce nu facem noi pentru a câștiga voturile sărmanilor pensionari, pe care îi orbim cu cei câțiva bănuți care le rămân pentru medicamente și de-ale gurii.
Nici nu mă deranjează atât stupiditatea acestei acțiuni (deși, după aceeași logică strâmbă, pentru ce nu am renunța la impozitarea salariului minim pe economie...?!), cât faptul că ea se ia pentru interese strict politicianiste - câștigarea alegerilor din iarnă - și se uită complet de viitorul țării. Adică, nu-i trece nimănui prin tărtăcuță că aceste măsuri sunt impuse în țara care se situează pe ultimul loc în Europa la două capitole cruciale: inventivitatea și eficiența utilizării resurselor.
Ce se face pentru a stimula creativitatea celor care mai pot fi așa - tinerii? Ce se face pentru a stimula, pe orice cale posibilă, promovarea de tehnologii moderne și performante? Nimic. Nimic. De trei ori nimic. Orice produs al muncii românești trebuie impozitat la sânge, fără milă și fără cruțare, pentru a alimenta resursele necesare favorurilor personale și pomenilor electorale. Chiar cu prețul unei gâlcevi zdravene cu întreaga națiune, care demult și-a pierdut încrederea în propriii aleși (12% încredere în Parlament, 8% încredere în partide).
Spre marea noastră rușine, gâlceava îmbracă și aspecte tragicomice. Un obscur senator (sper că istoria nu-și va aminti numele lui), printre altele trimis în judecată pentru abuz în serviciu și trafic de influență, a depus o propunere legislativă care privea ocuparea unor funcții de conducere „pe baza încrederii personale" (sic!!!).
De la miniștri în jos, în toate funcțiile ar putea fi numiți, direct și discreționar, oameni „de încredere". Desigur, din marele ritual al jefuirii țării făcea obligatoriu parte și instalarea în toate funcțiile a sicofanților și trepădușilor de partid. Dar era nevoie de un minim exercițiu de democrație, constând din examene, clasificări, testări.
Imaginați-vă (fără să vă îngroziți) că o astfel de inițiativă ar deveni lege. Ce ar urma? Probabil întemeierea actului de justiție pe „impresie". Iată, avem doi acuzați simpatici, băieți frumoși, vorbăreți și plini de idei originale. Unul e fost prezidențiabil și avocat cu patalamale necuvenite, celălalt este bănosul tandemului, cu bani obținuți, după cum este și normal, din afaceri suculente cu statul. Mă rog...
Impresia mea ca judecător este că ei sunt prea simpatici pentru a fi condamnați, cu atât mai puțin să stea după gratii! Hop! Achitat! Urmează o frumoasă doamnă blondă, care s-a învârtit în cele mai selecte cercuri, știe să-și asorteze poșetele și gențile, are curaj să sară cu parașuta... și este acuzată, în baza unor denunțuri mai vechi de 3 luni... păi cine să mai ia în considerare asemenea denunțuri mucegăite...? Și hop! Achitat! Impresia a funcționat!
Culmea este că Elena Udrea chiar a depus un proiect de lege, prin care denunțurile care vizează fapte de corupție să poată fi făcute în maxim 3 luni de la comiterea faptei, iar denunțătorul să piardă automat tot ce a câștigat prin respectiva operațiune.
Desigur, este un proiect de lege pe care Elena Udrea și l-a dedicat singură, sperând să scape de necazurile majore pe care le are cu justiția. Spre deosebire de proiectul la care am făcut referire anterior, și pe care nici un parlamentar cu scăunel la cap nu-l va susține vreodată, proiectul Elenei Udrea are toate șansele să treacă, fiindcă prea mare este numărul celor care tremură la amintirea matrapazlâcurilor trecute și la anticiparea denunțurilor viitoare.
Ascunderea matrapazlâcurilor este preocuparea de temelie a alesului român. Altfel, cum să explici o lege ca acea care asigură o super-imunitate avocaților, care aduce apă la moara aleșilor, nu puțini la număr, care practică această meserie?
Într-un foarte pervers fel, legea este în beneficul tuturor făcătorilor de rele: în lipsa unei probități morale impecabile și a unei etici sănătoase, beneficiind de recompense pecuniare colosale, unii avocați ar deveni „avocați ai diavolului", instrumente de neatins ale traficului de influență, corupției și abuzului în toate formele sale.
Și ne mai mirăm că încrederea națiunii în parlamentari și politicieni a scăzut la cote inimaginabile, care sugerează griparea definitivă a procesului democratic? Doresc să vă atrag atenția că procesul democratic nu este campania electorală și exprimarea unui vot, care poate fi cumpărat cu o lege avantajoasă sau cu o găleată.
Procesul democratic, care pentru noi pare să se piardă în utopie, se întemeiază pe încrederea cetățeanului că alesul îl va reprezenta cu cinste, și că va pune interesul public mai presus decât însăși viața sa. Utopie, nu asta vă ziceam?
Peste două luni suntem așteptați la vot. Gâlceava între ei va atinge cote apocaliptice. După care aceleași clasice personaje se vor reuni, umflate de necuvenită importanță, și vor continua gâlceava cu lumea.
