Gândirea îngustă

Gândirea îngustă
Din proliferarea criticii nu rezultă, însă, că „gândirea îngustă” s-a restrâns cumva. Aceasta se practică – datorită comodităţii, oportunismului, lipsei de educaţie şi alunecării în ideologie – în viaţa cotidiană, şi nu numai.
Nu observăm înclinaţia multor oameni, saturaţi şi săturaţi de disputele verbale din jur, de a lua în seamă faptele (cât mi se plăteşte? ce avantaj am?), fără a chestiona mai mult? Nu ne decepţionează pretinşi intelectuali care, în situaţia de criză gravă, indigenă, a României de astăzi, postulează cu suficienţă că „toţi suntem de vină!”? Ca şi cum portarul ar fi avut acelaşi rol în decizii cu preşedintele sau primul ministru! Iar exemplele pot continua.

„Gândirea îngustă” o găsim în mod frecvent la persoanele care ocupă funcţii în organizări, ale căror decizii afectează viaţa milioanelor de oameni. Bunăoară, responsabili centrali, de la noi, afirmă repetat că „sau reducem cheltuielile bugetare (pensii şi salarii) sau trebuie să facem împrumuturi”.

Neajunsul constă aici în a ignora împrejurarea  că există cel puţin încă două alternative: „sau reducem enormul aparat birocratic clientelar pe care statul român l-a sporit în ultimii ani sau (ceea ce este cu adevărat soluţia) schimbăm guvernarea şi aducem la decizie oameni capabili să pună în mişcare enormul potenţial al ţării”.

Mai recent, unii economişti, evident dintre aceia puţin sensibili la dependenţele sociale ale indicatorilor financiari macrostructurali, postulează cu emfază că „tăierea cheltuielilor evită falimentul”, ca şi cum pe lume ar fi o singură alternativă: cea preferată de autor sau cea recunoscută de acesta.

Extrem de rar în viaţă alternativa este unică. încă şi mai rar faptele sunt realitatea singură. De cele mai multe ori perspective diferite, multiple, duc mai aproape de realitate, decât o singură privire. în general, oamenii din diferite poziţii în societate văd mai mult din realitate decât vede unul singur, oricare ar fi acesta.

Cum putem să dăm seama, cu ajutorul gândirii însăşi, de multitudinea alternativelor, de fapte şi de conexiunile lor, de variatele perspective asupra realităţii şi de legitima diversitate a vederilor oamenilor?

în cultura lumii din zilele pe care le trăim două personalităţi au făcut din transcenderea „gândirii înguste” programe filosofice înnoitoare. îl am în vedere pe Joseph Ratzinger, care ne-a dat deja, în posteritatea lui Hegel şi Husserl, principala critică a „raţiunii pozitiviste”, în numele „lărgirii conceptului nostru al raţiunii” (Ausweitung unseres Vernunftbegriff).

îl am în vedere pe cel mai profilat filosof în viaţă, Jürgen Habermas, care ne-a dat cea mai comprehensivă teorie a argumentării, în cadrul unui efort analog de a transcende restricţionarea gândiri, spre o gândire nelimitată, întreagă. Personal, consider că „tema lărgirii raţiunii” poate fi preluată fără prescurtării inacceptabile şi operaţionalizată printr-o înţelegere adecvată a „argumentării raţionale”.

Nu este, însă, raţională orice argumentare? Răspunsul este negativ. Sunt multe argumentări care nu sunt raţionale. Bunăoară, persoana care invocă date, fără a chestiona formarea lor, alunecă până la urmă în afara raţiunii. La fel se petrec lucrurile cu cel care nu recunoaşte decât ceea ce este dat, fără a mai avea conştiinţa consecinţelor, a sensului faptelor şi a semnificaţiei lor pentru viaţa oamenilor.

Pe de altă parte, unii dintre cei care argumentează cred că faptele sunt definitiv fapte, uitând că de la un anumit nivel un fapt depinde şi de unghiul de vedere din care este privit, încât anumite proprietăţi, şi nu altele, ies în primul plan. Faptele sunt adesea construcţii culturale. La rândul lor, aceştia alunecă în afara argumentării raţionale, inevitabil.

Alunecarea în afara argumentării raţionale se petrece, însă, şi datorită afectării cadrelor argumentării. De pildă, atunci când cineva argumentează, dar nu preia în argumentarea sa contraargumentele altora, părăseşte argumentarea raţională. Aceiaşi părăsire se petrece atunci când se exclude de la contrazicere o poziţie, prin stilizare dogmatică ca adevăr de neatins. în fapt, o propoziţie poate deveni adevărată dacă rezistă la încercările de contrazicere, fie ele şi potenţiale.

Ceea ce se înţelege anevoios în cultura noastră civică şi politică de astăzi, de la noi, este împrejurarea că argumentarea raţională presupune cu necesitate simetria rolurilor de întrebător şi de respondent. Oricare persoană care promovează o susţinere trebuie să fie gata să facă faţă nu doar întrebărilor proprii, ci şi întrebărilor celorlalţi. în argumentarea raţională rolurile de întrebător şi de respondent alternează, în principiu, nelimitat.
Comenteaza