DISTRIBUIE
Între sărbători, când românii de rând se plictisesc la televizor, între zecile de mesaje cu urări de noul an care stătea să vină, mi-a apărut pe ecranul telefonului o întrebare. “Oare cum e timpul la Roma?”, zicea întrebarea şi m-am gândit, pe dată, la semnificaţiile pe care le au, înlăuntrul nostru, oraşele, locurile, în general.
Fiecare loc pe care îl iubim, fiecare loc pe care nu vrem să-l mai vedem vreodată înseamnă “ceva”. Acel ceva care ne leagă vieţile, prin ceea ce ne-am obişnuit să numim “amintiri”, de linia generală a drumului propriei fiinţe pe acest pământ, uneori atât de nedrept... Şi poate că de aceea cred că e necesar să ne întoarcem de cât mai multe ori în mijlocul propriilor noastre amintiri; pentru că numai aşa vom putea vedea în ce fel ne-am schimbat noi în timpul în care a trecut. Timpul acesta nemilos, trecător ne va arăta că, de fapt, nu oraşele, nu locurile s-au schimbat, ci noi suntem cei care, pe nesimţite, am luat-o într-o parte sau în alta, în partea bună sau în partea greşită a scurtei noastre vieţi. Dar amintirile nu sunt numai ale noastre. Ele sunt şi ale politicienilor, sper.
Cum noi ne amintim şi ne crispăm, poate (măcar atât!), când ne amintim, dacă ne convine, cât rău am făcut unor oameni care nu meritau asta, fără să clipim, fără să ne gândim un minut că ceea ce facem noi o să-i rănească, sau chiar mai mult, pe unii, tot aşa sper ca aceşti politicieni care ne stăpânesc, şi nu ne conduc, să-şi amintească. Le doresc tuturor, nu numai acestora din urmă, să nu scape fără a fi roşi de amintiri; să-i chinuie pe toţi, politicieni sau nu, gândurile. Să-şi amintească foarte clar, cu multe amănunte, cu imagini care să le mistuiască gândul şi visele. Cu nuanţe, cu adâncimi şi, dacă se poate, palpabil, cum au râs. Căci sunt clipe în care râzi şi clipe în care îţi aminteşti că ai râs. Să-şi amintească aceşti politicieni care apar zilnic la TV, cu o neruşinare greu de imaginat, că din cauza lor au murit oameni. Că din cauza lor s-au distrus destine, instituţii, că din cauza lor şi a aroganţei lor suficiente s-au prăbuşit Învăţământul şi Sănătatea.
Că din cauza nesimţirii multora dintre ei cetăţeni de vază ai ţării şi-au luat desaga în spate şi au plecat încotro au văzut cu ochii. Că din pricina găştilor închipuite de ei pensionari dezamăgiţi au ales să se sinucidă, că doar din cauza acelora dintre ei care s-au instalat în poziţia “în genunchi” în faţa unui stăpân agramat, intelectuali lingăi care s-au grăbit să aplaude “regele gol” pentru bani, funcţii sau avantaje, poporul acesta nenorocit se află în pragul disperării. E una să distrugi viaţa cuiva, a unui om, care a avut nefericitul sentiment de a-şi da viaţa pe mâna ta, şi alta a înşela destinul unui popor. E una să crezi în cineva care te dezamăgeşte şi alta să dezamăgeşti milioane de cetăţeni care au crezut în tine. E una să arunci în disperare un om şi alta să priveşti cum mii de oameni se sting încet, de foame, din lipsă de medicamente sau căldură. E una să-l minţi pe un om, făcându-l să creadă în tine, şi alta să ceri voturi, iar odată ajuns să ai pâinea şi cuţitul în mână, să-i uiţi. E una să uiţi ce ai promis unui om şi alta e să-i uiţi pe cei care, în viziunea politicianistă, nu contează mai mult decât o statistică.
Poate că e superfluu ce spun, dar şi în viaţă, şi în politică oamenii îşi datorează insuccesele, distrugerile şi dezastrele mai mici sau mai mari care rămân în urma lor, mai ales din cauza lipsei curajului. Curajul de a face lucrurile propriei conştiinţe. Fiindcă oamenii pot fi şantajaţi, sentimental sau cu mijloace încă mai perfide. Şi cedăm. Noi, oamenii din ţara asta mai ales, cedăm în faţa oricui, admiţând că putem fi călcaţi în picioare în dimensiunile noastre cele mai valoroase. “Cum e timpul la Roma?” suna întrebarea de pe SMS, şi amintirile mele îmi spuneau că Roma, oricum ar fi timpul, este un oraş deschis, cu oameni frumoşi şi orgolioşi. Îşi poartă cu seninătate, pe ploaie sau pe soare, personalitatea, printre amintirile pe care istoria le strecoară pe nesimţite în fiinţa lor. Amintire din Roma: o plimbare singuratică pe via Frattina, apoi pe via Boca di leone, angolo del Babuino şi apoi Via de la Croce, izbucnind parcă direct din Fascinanta Via del Corso.
Apoi concertul celebrilor “Il Divo”, la termele lui Caracalla, şi oamenii cu ochii în lacrimi aplaudând când cei patru, cu vocile lor minunate, au cântat la fel de minunata piesă a lui Frank Sinatra, “I Did It My Way”. Şi am ştiut că acesta este şi va fi, pentru totdeauna, DOAR pentru mine, timpul la Roma.
Cum noi ne amintim şi ne crispăm, poate (măcar atât!), când ne amintim, dacă ne convine, cât rău am făcut unor oameni care nu meritau asta, fără să clipim, fără să ne gândim un minut că ceea ce facem noi o să-i rănească, sau chiar mai mult, pe unii, tot aşa sper ca aceşti politicieni care ne stăpânesc, şi nu ne conduc, să-şi amintească. Le doresc tuturor, nu numai acestora din urmă, să nu scape fără a fi roşi de amintiri; să-i chinuie pe toţi, politicieni sau nu, gândurile. Să-şi amintească foarte clar, cu multe amănunte, cu imagini care să le mistuiască gândul şi visele. Cu nuanţe, cu adâncimi şi, dacă se poate, palpabil, cum au râs. Căci sunt clipe în care râzi şi clipe în care îţi aminteşti că ai râs. Să-şi amintească aceşti politicieni care apar zilnic la TV, cu o neruşinare greu de imaginat, că din cauza lor au murit oameni. Că din cauza lor s-au distrus destine, instituţii, că din cauza lor şi a aroganţei lor suficiente s-au prăbuşit Învăţământul şi Sănătatea.
Că din cauza nesimţirii multora dintre ei cetăţeni de vază ai ţării şi-au luat desaga în spate şi au plecat încotro au văzut cu ochii. Că din pricina găştilor închipuite de ei pensionari dezamăgiţi au ales să se sinucidă, că doar din cauza acelora dintre ei care s-au instalat în poziţia “în genunchi” în faţa unui stăpân agramat, intelectuali lingăi care s-au grăbit să aplaude “regele gol” pentru bani, funcţii sau avantaje, poporul acesta nenorocit se află în pragul disperării. E una să distrugi viaţa cuiva, a unui om, care a avut nefericitul sentiment de a-şi da viaţa pe mâna ta, şi alta a înşela destinul unui popor. E una să crezi în cineva care te dezamăgeşte şi alta să dezamăgeşti milioane de cetăţeni care au crezut în tine. E una să arunci în disperare un om şi alta să priveşti cum mii de oameni se sting încet, de foame, din lipsă de medicamente sau căldură. E una să-l minţi pe un om, făcându-l să creadă în tine, şi alta să ceri voturi, iar odată ajuns să ai pâinea şi cuţitul în mână, să-i uiţi. E una să uiţi ce ai promis unui om şi alta e să-i uiţi pe cei care, în viziunea politicianistă, nu contează mai mult decât o statistică.
Poate că e superfluu ce spun, dar şi în viaţă, şi în politică oamenii îşi datorează insuccesele, distrugerile şi dezastrele mai mici sau mai mari care rămân în urma lor, mai ales din cauza lipsei curajului. Curajul de a face lucrurile propriei conştiinţe. Fiindcă oamenii pot fi şantajaţi, sentimental sau cu mijloace încă mai perfide. Şi cedăm. Noi, oamenii din ţara asta mai ales, cedăm în faţa oricui, admiţând că putem fi călcaţi în picioare în dimensiunile noastre cele mai valoroase. “Cum e timpul la Roma?” suna întrebarea de pe SMS, şi amintirile mele îmi spuneau că Roma, oricum ar fi timpul, este un oraş deschis, cu oameni frumoşi şi orgolioşi. Îşi poartă cu seninătate, pe ploaie sau pe soare, personalitatea, printre amintirile pe care istoria le strecoară pe nesimţite în fiinţa lor. Amintire din Roma: o plimbare singuratică pe via Frattina, apoi pe via Boca di leone, angolo del Babuino şi apoi Via de la Croce, izbucnind parcă direct din Fascinanta Via del Corso.
Apoi concertul celebrilor “Il Divo”, la termele lui Caracalla, şi oamenii cu ochii în lacrimi aplaudând când cei patru, cu vocile lor minunate, au cântat la fel de minunata piesă a lui Frank Sinatra, “I Did It My Way”. Şi am ştiut că acesta este şi va fi, pentru totdeauna, DOAR pentru mine, timpul la Roma.
DISTRIBUIE
Comenteaza
