Şi atunci, şi acum, am fost pe acelaşi traseu, cu Marshal Turism, avându-l ca ghid pe patronul agenţiei, Ion Antonescu. (Acesta nu este un articol de PR, pur şi simplu nu am putut sări peste detalii. Sigur, sună interesant “ cu Ion Antonescu în Israel”. Dar, dincolo de asta, chiar este cel mai bun şi mai dens tur al Ţării Sfinte. Pe verificatelea). Prima dată am resimţit programul atât de încărcat, încît am simţit nevoia să-l reluăm, să-l aprofundăm, şi bine am făcut.
Dincolo, însă, de fascinaţia de turist care merge prin Locurile Sfinte, dincolo de Israelul livresc, cel desenat în mintea mea de lecturi biblice şi laice, am descoperit ceva. Am descoperit că m-am îndrăgostit de această ţară, că m-au fascinat locuitorii ei. Trebuie să-i trec în paranteză pe evreii ultraortodocşi întâlniţi chiar în cartierul lor, de Shabbat, sărbătoarea lor, în Ierusalim, în drum spre Biserica Românească. (Şi asta sună interesant: o biserică ortodoxă ridicată într-un cartier ultraortodox!). Nu despre aceşti locuitori ai Israelului vorbesc. Ci despre ceilalţi. Despre restul poporului.
Senzaţia pe care am avut-o, nu numai eu, în Tel Aviv a fost de extremă siguranţă. Nici o clipă nu te tulbură impresia că e o ţară aflată de atâţia ani pe picior de război. Poate doar tinerii şi tinerele în uniformă de soldat pe care i-am văzut într-un mall să atragă atenţia. însă pentru un om care a trăit o bună parte a vieţii în România lui Ceauşescu, studentele îmbrăcate în uniformă militară au făcut pregătirea pentru imaginea similară din Israel.
Dar eu iubesc Israelul civil, modern, cu o dezvoltare impetuoasă, cu o infrastructură foarte bine pusă la punct. Israelul cu o agricultură intensivă, făcută, în cele mai multe locuri, cu picătura de apă venind pe furtun de cauciuc direct la rădăcină. Am văzut, în drum spre Marea Moartă, hectare de pământ smulse deşertului, pline de curmali şi bananieri, de sere în care agricultura acestei ţări reuşeşte să-i hrănească pe toţi, fără să apeleze la import. Ba, mai mult, reuşind să şi exporte fructe şi legume.
Iubesc această ţară care a făcut din inteligenţă, din fructificarea ei în cercetare de tot felul, una dintre raţiunile de stat.
Sigur, când pe teritoriul tău se află cele mai de interes puncte pentru pelerinajul creştinilor, veţi zice, e uşor să faci turism. Aşa e, dar e un turism practicat într-o ţară, cum spuneam, pe picior de război. Marea pricepere este să faci să nu se simtă asta, că asiguri un confort ca şi când ai avea de o mie de ani pace. Sute de mii de locuri de muncă sunt asigurate de turism. De altfel, orice grup organizat este obligat de reglementările turismului să angajeze un ghid local. Israelul este străbătut de divizii întregi de autocare pline cu turişti veniţi din toată lumea. E o resursă financiară importantă pentru unul dintre puţinele locuri fără mari resurse de petrol din zonă!
Da, iubesc Israelul. Şi oraşele lui moderne. Tel Avivul, cu doar un secol de existenţă, e o mare metropolă. Şi plaja amplă, lată şi lungă care-l deserveşte este una dintre cele mai frumoase pe care le-am văzut. Şi Haiffa, căţărată pe muntele Carmel, cu uluitoarele grădini Bahai, cu portul impunător. Oraşe vii, înflorite, moderne.
Alung orice speculaţie: nu am rădăcini evreieşti în familie. Nu e o răbufnire de dragoste ţinută ascunsă. Pur şi simplu, m-am simţit atras de o ţară descoperită în spatele unui circuit cu tentă religioasă. M-am simţit şi mă simt atras de Israel.
Dacă patriotismul ar putea fi multiplu, m-aş considera şi patriot evreu.
