DISTRIBUIE
Dar şi Bucureştiul e frumos dacă ai timp să-ţi faci propriul traseu şi liniştea în care să poţi lua cu tine, în adâncul fiinţei, semnele care au mai rămas dintr-o epocă în care, pentru România, înseamnă posibilitatea unei construcţii durabile în toate sensurile.
Au mai rămas, pe alocuri, urme ale rafinamentului interbelic şi, ce e mai îmbucurător, gesturi ale unor cunoscuţi sau necunoscuţi de a relua un efort abandonat. Acela de a face lucrurile bine, aşa cum trebuie făcute. E trist de observat că noi, la Cluj, suntem departe de această gândire. Locurile şi localurile publice nu au la noi “acasă” acea strălucire, nici oamenii care le populează nu merg înspre deprinderi occidentale. Clujul este oraşul în care doar câţiva italieni au reuşit să aducă în restaurantele pe care le-au deschis un aer occidental, servicii de excelenţă. Clujul este, mai presus de orice, oraşul în care chelnerii te întreabă încă, aşa cum întrebau înainte de 1989: “ce aţi dori?”, iar asta spune tot despre cele trei zile cât durează “glamourul” deschiderii câte unui local public, fie el restauramt, cofetărie, magazin sau cafenea. Clujul rămâne, din acest punct de vedere, un oraş pierdut în provincialism, prăfuit şi ruralizat. Nu ne rămâne decât speranţa unei occidentalizări rapide, a unor întreprinzători care să-şi dorească să nu se facă de ruşine dacă au deschis, ca afacere, un local public.
E frumos să vezi, spuneam, buticurile şi cafenelele, micile şi intimele restaurante din preajma Ateneului, magazinele cu mărfuri alese cu grijă, de calitate, amabilitatea de a primi un client, făcându-l să se simtă cel mai important om de pe pământ. Ploua la Bucureşti, dar ambianţa te putea uşor “fura”, înspre răscolirea amintirilor. Readucerea în prezent a unor amintiri pe care poate nici nu le-ai trăit, dar există în subconştientul tău. Amintiri transmise din generaţie în generaţie, amintiri citite în cărţi, povestite de oamenii aceia care le-au trăit, amintiri care te obligă, dacă mai ai o umbră de conştiinţă în tine, la a te respecta în acest fel pe tine însuţi. Măcar pentru a învăţa din greşelile părinţilor, ale bunicilor, ale apropiaţilor. La amintiri mă gândeam şi vedeam din mersul maşinii, printre luminile multicolore reflectate în ochiurile de apă, amintiri, gesturi, istorii trecute. M-am gândit, pentru un moment, că unele dintre amintirile noastre sunt chiar o bogăţie. E posibilitatea de a readuce într-un prezent grotesc pansamente pentru sufletele împietrite ale unor oameni de care ne pasă. M-am întrebat dacă sufletele împietrite au amintiri sau acestea se estompează la fel de repede cu asumarea nepăsării, care îi poate face pe unii semeni ai noştri să poată să facă orice, fără să se gândească la pericolul amintirii. Şi, ca un făcut, exact în momentul când mă gândeam la asta, în dreapta a izbucnit faţada impunătoare a Teatrului Odeon. Afişul imens (aşa cum la Cluj n-am văzut vreodată!) anunţa spectacolul care se joacă: “IADUL ESTE AMINTIREA, FĂRĂ PUTINŢA DE A SCHIMBA CEVA”.
Întâmplător sau nu, mi-am amintit şi eu că Odeon este teatrul construit de arhitectul Ciulei, tatăl ilustrului regizor Liviu Ciulei. Un teatru construit de acest arhitect pentru fiul său după ce, asistând la examenul acestuia de intrare la facultatea de teatru, a fost convins că tânărul Liviu va avea ceva de spus în Raiul acestei meserii. Nici nu putea fi altfel, m-am gândit: dacă suntem atenţi la arta regizorală a lui Liviu Ciulei, dacă îi ascultăm interviurile, vedem că amintirea, memoria, joacă în întreaga sa carieră un loc monumental. O altă interpretare şi valorificare a unui trecut în care lucrurile au fost făcute şi asumate în baza unui crez. Fără trădări, cu suişuri şi coborâşuri, dar ascultând de trăirea interioară. Iadul este amintirea. Cu siguranţă că e adevărat, dacă ne gândim că într-o amintire nu mai e nimic de schimbat... Nu ştiu câţi politicieni vor avea amintiri în care vor constata că nu mai au ce schimba; mi-e greu să cred că vor dori să-şi amintească faptul că atunci când au avut ocazia să facă ceva pentru ţara lor, ei au preferat să asculte vocea partidului.
Şi să-şi distrugă propriul popor. Poate nu-şi amintesc, dar ISTORIA este cea care păstrează ordonat amintirile şi va păstra, cu siguranţă, atât fotografiile, cât şi numele şi faptele lor. Câţi, oare, se gândesc că de istorie nu pot fugi? Şi că prezentul se transformă foarte uşor în istorie? M-am gândit apoi că şi politicienii sunt, de fapt, oameni, oameni dintre noi, oameni care ne seamănă; iar atunci, indiferent ce reprezentaţie este pusă în scenă la Odeon sau oriunde altundeva, ei, oamenii, politicieni sau nu, vor continua să trăiască într-un prezent iluzoriu. Într-un prezent pe care se chinuie să şi-l facă confortabil, orice ar fi făcut ei, cu viaţa sau cu vieţile altora. În acest gen de prezent, care tinde să anuleze orice viitor, în prezentul acesta continuu în care e mult mai uşor să trăieşti, pentru că nu trebuie să faci nimic din ceea ce simţi, totul e posibil. Nu trebuie să te doară sufletul că nu mai poţi schimba nimic în viaţa ta, nu trebuie să te gândeşti că te vor urmări amintirile, că îţi aminteşti că într-o oarecare situaţie a vieţii tale ai greşit. Oameni, politicieni, tot una.
Fiindcă pentru unii dintre noi nu există amintiri care dor, nu mai există iadul acesta al imposibilităţii de a schimba ceva. Da, este adevăratul iad, acela de a nu putea reveni să îndrepţi ceea ce ai făcut greşit. Unii chiar trăiesc greu cu această greutate pe inimă. Şi m-am gândit că cel mai scump medicament, dacă el s-ar inventa, ar putea fi cel împotriva acestui iad al amintirii, în care nu mai poţi repara nimic. Nu ştiu cum ar putea el să se numească, dar ştiu sigur cum ar trebui să acţioneze. Ar trebui să facă ceea ce face un betablocant, dar mai energic: adică să împietrească inimile celor care se încăpăţânează să creadă că “iadul este amintirea”.
E frumos să vezi, spuneam, buticurile şi cafenelele, micile şi intimele restaurante din preajma Ateneului, magazinele cu mărfuri alese cu grijă, de calitate, amabilitatea de a primi un client, făcându-l să se simtă cel mai important om de pe pământ. Ploua la Bucureşti, dar ambianţa te putea uşor “fura”, înspre răscolirea amintirilor. Readucerea în prezent a unor amintiri pe care poate nici nu le-ai trăit, dar există în subconştientul tău. Amintiri transmise din generaţie în generaţie, amintiri citite în cărţi, povestite de oamenii aceia care le-au trăit, amintiri care te obligă, dacă mai ai o umbră de conştiinţă în tine, la a te respecta în acest fel pe tine însuţi. Măcar pentru a învăţa din greşelile părinţilor, ale bunicilor, ale apropiaţilor. La amintiri mă gândeam şi vedeam din mersul maşinii, printre luminile multicolore reflectate în ochiurile de apă, amintiri, gesturi, istorii trecute. M-am gândit, pentru un moment, că unele dintre amintirile noastre sunt chiar o bogăţie. E posibilitatea de a readuce într-un prezent grotesc pansamente pentru sufletele împietrite ale unor oameni de care ne pasă. M-am întrebat dacă sufletele împietrite au amintiri sau acestea se estompează la fel de repede cu asumarea nepăsării, care îi poate face pe unii semeni ai noştri să poată să facă orice, fără să se gândească la pericolul amintirii. Şi, ca un făcut, exact în momentul când mă gândeam la asta, în dreapta a izbucnit faţada impunătoare a Teatrului Odeon. Afişul imens (aşa cum la Cluj n-am văzut vreodată!) anunţa spectacolul care se joacă: “IADUL ESTE AMINTIREA, FĂRĂ PUTINŢA DE A SCHIMBA CEVA”.
Întâmplător sau nu, mi-am amintit şi eu că Odeon este teatrul construit de arhitectul Ciulei, tatăl ilustrului regizor Liviu Ciulei. Un teatru construit de acest arhitect pentru fiul său după ce, asistând la examenul acestuia de intrare la facultatea de teatru, a fost convins că tânărul Liviu va avea ceva de spus în Raiul acestei meserii. Nici nu putea fi altfel, m-am gândit: dacă suntem atenţi la arta regizorală a lui Liviu Ciulei, dacă îi ascultăm interviurile, vedem că amintirea, memoria, joacă în întreaga sa carieră un loc monumental. O altă interpretare şi valorificare a unui trecut în care lucrurile au fost făcute şi asumate în baza unui crez. Fără trădări, cu suişuri şi coborâşuri, dar ascultând de trăirea interioară. Iadul este amintirea. Cu siguranţă că e adevărat, dacă ne gândim că într-o amintire nu mai e nimic de schimbat... Nu ştiu câţi politicieni vor avea amintiri în care vor constata că nu mai au ce schimba; mi-e greu să cred că vor dori să-şi amintească faptul că atunci când au avut ocazia să facă ceva pentru ţara lor, ei au preferat să asculte vocea partidului.
Şi să-şi distrugă propriul popor. Poate nu-şi amintesc, dar ISTORIA este cea care păstrează ordonat amintirile şi va păstra, cu siguranţă, atât fotografiile, cât şi numele şi faptele lor. Câţi, oare, se gândesc că de istorie nu pot fugi? Şi că prezentul se transformă foarte uşor în istorie? M-am gândit apoi că şi politicienii sunt, de fapt, oameni, oameni dintre noi, oameni care ne seamănă; iar atunci, indiferent ce reprezentaţie este pusă în scenă la Odeon sau oriunde altundeva, ei, oamenii, politicieni sau nu, vor continua să trăiască într-un prezent iluzoriu. Într-un prezent pe care se chinuie să şi-l facă confortabil, orice ar fi făcut ei, cu viaţa sau cu vieţile altora. În acest gen de prezent, care tinde să anuleze orice viitor, în prezentul acesta continuu în care e mult mai uşor să trăieşti, pentru că nu trebuie să faci nimic din ceea ce simţi, totul e posibil. Nu trebuie să te doară sufletul că nu mai poţi schimba nimic în viaţa ta, nu trebuie să te gândeşti că te vor urmări amintirile, că îţi aminteşti că într-o oarecare situaţie a vieţii tale ai greşit. Oameni, politicieni, tot una.
Fiindcă pentru unii dintre noi nu există amintiri care dor, nu mai există iadul acesta al imposibilităţii de a schimba ceva. Da, este adevăratul iad, acela de a nu putea reveni să îndrepţi ceea ce ai făcut greşit. Unii chiar trăiesc greu cu această greutate pe inimă. Şi m-am gândit că cel mai scump medicament, dacă el s-ar inventa, ar putea fi cel împotriva acestui iad al amintirii, în care nu mai poţi repara nimic. Nu ştiu cum ar putea el să se numească, dar ştiu sigur cum ar trebui să acţioneze. Ar trebui să facă ceea ce face un betablocant, dar mai energic: adică să împietrească inimile celor care se încăpăţânează să creadă că “iadul este amintirea”.
DISTRIBUIE
Comenteaza
