Iarăşi despre fumat, fumători şi alţi demoni

Iarăşi despre fumat, fumători şi alţi demoni
Am rămas surprins văzând câți oameni în general, unii, nu puțini, de mare calitate și-au exprimat entuziasmul în legătură cu modestul meu "manifest" în care luam apărarea fumătorilor, a conceptului de cafenea, și, în ultima instanță, a libertății ca fiecare să-și aleagă modul de viață.

Ceream, în fapt, ca noi, fumătorii, să fim scutiți de reguli impuse de ceilalţi,
nefumătorii. Într-un fel de reciprocitate: aceea că noi n-o să-i deranjam pe ei, niciodată cu fumul și "prostul" nostru obicei. În sensul că n-o să facem demersuri și presiuni ca în localurile, cafenelele pentru nefumători să se poată fuma. Cerând, în schimb, ca nici ei, în localurile pentru fumători, să nu stabilească reguli împotriva noastră. Simplu, clar, fair-play. Dar, apoi, tot gândindu-mă la fumătorul care am fost sunt și care voi rămâne toată viața (nu m-au oprit nici infarctul, nici cele trei stenturi pe care le port în inimă, cu plăcere!), mi-au trecut prin gând câteva idei, pe care, cu umilință, le aștern mai jos, cu bucuria de a le fi întâlnit sensurile în convorbirile pe care am avut norocul să le pot avea sau în jurnalele unui Mircea Zaciu, L. Ciocârlie, Adrian Marino sau alți oameni pe care îi admir necondiționat.

Îmi e din ce în ce mai clar că n-am fost nimic altceva decât un fumător. Un fumător trist, care gândește scriind. Alții au construcții, cariere, vise de putere, de posesie. Eu, nu. Încă mai am, uneori, foarte rar, o curiozitate de copil, cu o franchețe avidă. Am învățat, totuși, că n-ar trebui să mai acord atenție privirii cuiva. Aș vrea să pot să nu mai împărtășesc sentimentele nimănui, fiindcă îmi dau seama că nu le pot înțelege, așa cum se schimbă ele, în sufletele lor - de fapt, ale noastre - mici, comune; uneori, exact în direcția opusă celei la care mă gândeam eu. "Fuga" asta, în mod programatic, ar trebui să mă facă mai liber și mai dezinvolt, dar nici măcar asta nu se întâmplă. Cert este că mă face să mă simt mai bine dacă îmi bagatelizez propria vocație, propria activitate, povestesc despre asta și simt o confuzie ușor ofensată; ca și cum toate astea au fost un accident al vieții mele. Dacă ai o educație aleasă, așa cum din ce în ce mai puțini oameni (tineri sau mai puțin tineri) o au, atunci trebuie să fi învățat deja și știi cum să depășești, cu o flecăreală tristă și ușoară, inofensivă, momentele de confuzie ale vieții tale. Dar, chiar și așa, nu poți înlătura durerea de a fi pierdut tot ceea ce ar fi putut să fie o miză pentru viața ta. O poți ascunde celor ce nu te cunosc sau te cunosc superficial. Atât... Îți rămâne să pui un pas în fața celuilalt, să te uiți la câtă prostie și ură există în jur, în privirile tâmpe, în râsul gros, în vulgaritatea imensă de pe pe "fețele de democrat" pe care le întâlnești - dacă poate există așa ceva. Să mergi înainte și să-ți poți privi trecutul doar ca pe o estompată aluzie la propriile dureri, nesemnificative pentru ceilalți. Ca și cum cineva ți-ar fi smuls propriile rădăcini și trăiești așa trecutul ca și prezentul.

Mă uit la acești "democrați listaci" care semnează "pentru împotriva" (sic!) fumatului, pentru demiterea președintelui ICR, pentru protejarea gândacilor de Colorado, a balenelor și a păcii pe pământ. E îndeajuns o oră de Discovery ca să vezi, de fapt, cum stau lucrurile. "Aflarea în treabă ca metodă de lucru la români" - celebra teză de doctorat pe care Țuțea și ar fi dorit s-o scrie, se poate face azi, adunând date la nivelul planetei... Simt o culpabilitate că respir același aer pe același pământ cu acești oameni (ne)fericiți care îmi răspund sub editorial cât de fericiți se simt ei în America, unde s-au lăsat de fumat și cât de frumos e să nu ai voie să fumezi pe plaja cutare sau cutare... În timp ce eu scriu în continuare despre fleacuri, obsesii, fără nici un proiect (urăsc cuvântul ăsta!), încercând să fiu conform cu mine însumi. Sunt prea plin de trecut: îmi pot aminti pistolul automat, armat a cărui țeava rece îmi "ardea" tâmpla înfierbântată, aud pașii și văd un profil de o secundă trecând prin față geamului, simt Madridul - oraș pe care îl iubesc și îl urăsc, în cea mai incomprehensibilă semnificație a lui... Pot părea prostii, pentru unii, pentru mine sunt "jaloane" ale vieții mele pe care am trăit-o cu adevărat. Poate singura reală din tot ce mi s-a dat.

"Nimicul surâde în noi..." spunea Rilke, și asta este într-adevăr o esență. O esență pe care, deși o cunoaștem, vrem, în fiecare moment al vieții noastre s-o alungăm din minte. Să ne prefacem că nu o știm, că nu o simțim, chiar dacă nu l-am citit pe genialul autor al „Elegiilor din Duino". Lumea mi se pare, cu fiecare "Cohiba SigloVI" fumată, prea ancorată în "proiecte", care mai de care mai geniale, prea entuziastă, prea zgomotoasă. Cu fiecare fum îmbătător de "Arturo Fuente Hemingway", inspirat până în ultima alveolă a plămânilor, văd cum toți călătoresc peste tot, cum toți fac artă foto, toată lumea pictează, face teatru și film, politică, grafică și muzică.

Prin fiecare nou fum de "Monte Cristo Edmundo" privesc tot mai amuzat la micii păduchi de pe rețelele de socializare care vânează satisfăcuți câte o virgulă în plus sau în minus, scăpată de corector în viteza cu care textul merge spre publicare... E prea multă furie și prea mult "geniu" în lumea asta care vrea să ajungă undeva, într-un loc, într-un moment, fără să se întrebe ce va urma după aceea... Nu găsesc nici un motiv coerent pentru mine în lumea asta, încât să-mi spun împăcat: "da, dom'le, asta e situația!" De aceea îi admir pe cei care sunt satisfăcuți de deciziile lor trecute, spunându-și că viața merge înainte și că timpul le rezolvă pe toate; își spun, desigur, că autocondamnarea nu e bună, că nu ajută la nimic. Dar adevărul e că mai ales din cauza acestui tip de autoînșelare lucrurile merg prost...

Vorbeam de depeizare, așa cum spune Roberto Magris înțelegându-l pe Heidegger: "... el ne învață că depeizarea e un mod fundamental de a fi în Lume, că fără dezorientare și pierdere, fără a rătăci pe cărări care se pierd în pădure, nu e posibilă chemarea și nici posibilitatea de a auzi adevăratul cuvânt al ființei... Dar, din păcate, eu văd că mulți din cei în care am crezut au rămas la jumătatea drumului, "în pădure", rătăcind pe cărări străine; și au transformat această rătăcire, departe de ei înșiși, în modul lor de a trece pe pământ, prin chiar viața proprie. O pulverizare a lumii și a lor. Un om pierdut, mai ales pentru el însuși, e cel imobilizat în mijlocul pădurii străine, pe măsură ce a pierdut legătura cu propriul loc, cu propria limbă, cu propriul suflet și cu ceea ce simte el. O pierdere insurmontabilă: în mijlocul cărării care duce într un bine iluzoriu, cu sufletul expus doar la așezarea pe suprafața acestuia, a succesivelor straturi de praf: praful europenizării, al americanizării, al globalizării, în general. Praful nu are nici o coeziune, doar culoare: pigment inert. Poate rămâne adunat la un loc, doar până în clipa când apare o adiere. Apoi alt praf, poate frumos, strălucitor, altă pădure, alte cărări străine, și inevitabil, alt vânt, care să le spulbere...

Dar în mijlocul pădurii, fără a căuta ieșirea, toate par sigure și frumoase. Numai că între timp, trece chiar viața ta pe pământ... Actul de "vânturare" a acelor straturi de praf este, de fapt, pierderea mobilului interior. Așezarea lui în straturi e un proces de destructurare a pulberii, un proces dublat de o continuă desfacere/pierdere, ce începe din lăuntru. Căci în păduri și pe cărări străine nu mai există "hybrisul" și energia aceea a "revenirii". S-au pierdut... Iar acel om rămâne definitiv pierdut lui însuși. Pierdut celorlalți. Pierdut într-o "frumoasă" și "mulțumitoare" stare de confuzie și mărunțire... Între "proiecte" mari, printre nori colorați de praf. Din păcate, se poate trăi și o viață în această stare... Ne spune despre asta, mai tehnic și mai aplicat și Mircea Eliade, în "Le mythe de l'eternel retour". Mai citim noi astfel de cărți? Dar ce mai contează, dacă am reușit să ne lăsăm de fumat și/sau am ajuns atât de "educați", încât să ne stingem țigările în buzunar? Și, chiar dacă nu suntem la nivelul acesta de performanță intelectuală, ne abținem, îngenunchind cuminți, să mai fumăm în locurile publice?

 

Comenteaza