DISTRIBUIE
“...cea mai primejdioasă temniţă e aceea în care te simţi bine: nu vei ieşi din ea niciodată”.
Nu e important cine a rostit acest mare adevăr. Este, cu siguranţă, mult mai important să constatăm că acest adevăr este extrem de grav şi la fel de des întâlnit ca şi minciuna, amândouă quasi-prezente în societatea noastră.
Din felul cum a evoluat presa în România ultimilor zece ani, contestarea între colegii de breaslă cred că este aproape singura cotă de vârf atinsă de cei care sunt, într-un fel sau altul, purtători şi formatori de opinie. Care a fost marea realizare, în urma extremei atomizări a cunoscuţilor sau mai puţin cunoscuţilor jurnalişti, în această ultimă perioadă de timp? Veţi spune că s-au spus, în sfârşit, “marile adevăruri”, pe care, din considerente pe care nu le voi detalia aici, “generaţia expirată” nu a avut curajul sau interesul să le spună? S-au aşezat, cumva, în presă “apele”? Au însemnat ceva aşa-zisele organizaţii ale jurnaliştilor, în vederea vreunei ierarhizări după criterii culturale, valorice sau de talent? Personal, nu cred că s-a întâmplat nimic din toate acestea.
În schimb, “generaţiile aşteptate”, atât în politică, precum şi în alte domenii, nu au fost decât destul de neatente (ca să folosesc un eufemism!), încât să nu observe că interesaţii zilei i-au făcut prizonierii propriilor interese. Şi nu oricum! Au reuşit, ca într-un plan diabolic, să trezească în sufletele unor astfel de tineri, dar şi în cele ale unora mai în vârstă, care nu aveau voie, dacă punem la socoteală talentul şi greutatea cuvântului lor, nimic altceva decât cel mai perfid şi mizerabil sentiment de ură pentru aproapele său, pentru colegul său, pentru cel cu care are de împărtăşit, în linii mari, aceeaşi soartă. O soartă care poate fi sensibil mai bună sau mai rea; iar dacă este aşa, asta se datorează mai ales conjuncturii, şi nu elementelor de esenţă. Aşa de jos au ajuns nu puţini oameni care dacă ar fi avut măcar bunul simţ al respectului faţă de oamenii breslei ar fi putut să se transforme, odată cu ceilalţi, în factori de presiune asupra condiţiilor vitrege, mai ales umane, care se împotrivesc, voit sau nu, relansării României.
Au ales, în schimb, să rămână captivi în temniţa urii. Au ajuns, oameni despre care ai fi putut jura că nu e posibil, să se simtă bine urând, să caute cu osârdie noi persoane pe care să le urască. Au făcut din a urî şi a contesta o meserie, pe care am considerat-o pierdută şi greţoasă, fiindcă aminteşte mai ales de anii stalinizării. N-a fost să fie aşa... Privesc acum cu mare tristeţe atacurile cel puţin absurde asupra acelor jurnalişti, un grup select, cu adevărat reprezentativ pentru ceea ce înseamnă presa română astăzi, care au “îndrăznit” să meargă într-o călătorie de documentare, la invitaţia RMGC - Roşia Montană Gold Corporation. Cu câtă ură este tratat acest gest de un firesc peremptoriu, de a merge să vezi totul despre un obiectiv aflat într-o controversă publică, fără ca măcar să ţi se ceară să scrii un rând despre asta, cu câtă părtinire şi răutate gratuită se aruncă cu piatra, este ceva de neimaginat. Aş fi înţeles o astfel de acţiune, dacă această “excursie” ar fi însemnat un “captatio benevolentiae”, după care să urmeze texte laudative la adresa întreprinderii.
Un alt aspect ar fi că aceşti “campioni ai corectitudinii”, au fost, în istoria uneori lungă a propriei existenţe în cadrul acestei meserii, la rândul lor, subiectul multor răutăţi gratuite, ceea ce ar fi trebuit, în opinia mea, să-i facă cel puţin ceva mai circumspecţi. Dar să zicem că toate astea nu contează şi că la un moment dat, ca om şi ca jurnalist, trebuie să optezi. Aşa a fost cu alegerile prezidenţiale, aşa se întâmplă în viaţa politică, aşa se întâmplă ori de câte ori există o temă pe piaţa publică. Jurnaliştii sunt şi ei oameni, care nu numai că optează, dar au şi datoria să opteze, aşa cum o fac pentru deciziile personale, de viaţă. Cei care se ascund, fără ruşine, după dogma conform căreia “jurnalistul trebuie doar să informeze” aleg, de fapt, să mintă spunând că au ales să nu aibă opinie.
Ceea ce e doar o (altă) minciună. Întotdeauna eşti de o parte sau alta a unei bariere; iar dacă nu recunoşti, numindu-te “imparţial”, asta nu înseamnă că cei care au destulă experienţă şi inteligenţă te vor crede vreodată. Aşa se întâmplă, până la urmă, şi cu “cestiunea” Roşia Montană. Sunt două tabere, ambele ştiute, ambele cu interese. RMGC - Roşia Montană Gold Corporation vrea să facă o afacere profitabilă, iar ca lucrurile să fie clare alocă un buget ca oamenii, jurnaliştii să vadă o astfel de exploatare, cu ochii lor, nu din poveşti. Ceilalţi, coagulaţi în spatele unui celebru finanţist american de origine maghiară, încearcă să-i împiedice. Pe de altă parte, un actant despre care contestatarii proiectului nu vorbesc - trăitorii din zonă, pe lângă Statul Român, care în continuare nu are soluţie pentru ei - par scoşi din orice ecuaţie a discuţiei publice. La fel ca şi contextul în care vorbim despre o investiţie în zonă, context care poate fi descris printr-o gravă criză şi o şi mai gravă sărăcie.
A ţării şi a zonei despre care vorbim. Iar până la urmă, nu poţi condamna pe nimeni pentru că susţine sau nu o idee. Poţi fi sau nu de acord, poţi să nu înţelegi de ce un individ sau altul a exprimat propria opinie, dar nu poti să-l batjocoreşti, să-l umileşti sau să-l urăşti pentru că a ales să gândească altfel decât tine! Astfel că nu pot să înţeleg ura viscerală între membrii aceleiaşi bresle, ura cu care unii îi incriminează pe alţii absolut aiurea. Şi asta, exact atunci când atacurile politicienilor asupra presei sunt din ce în ce mai nemiloase, exact în momentele în care, poate, ar trebui ca această breaslă, atât de expusă şi vulnerabilă ar trebui să fie cu atât mai solidară şi mai “adunată”... Cred că această perioadă, a urii viscerale, se va topi încet, încet... Se va topi sub presiunea acelor indivizi, jurnalişti sau nu, cu un grad ridicat de cultură şi posesori de curaj în a-şi clama propriile opinii, indiferent dacă vor atrage aprobarea sau dezaprobarea cârcotaşilor.
Când majoritatea celor ce s-au obişnuit să opinieze sau să fie “imparţiali” (ca dom’ Mitică!) cu voce tare vor scăpa de populism, când nu vor mai acţiona doar pentru a atrage aclamaţiile şi aprobarea “turmei” şi vor crede mai mult în ceea ce înseamnă propriul destin şi propria alegere, atunci oamenii nu se vor mai urî între ei, iar cei care îi urmăresc, în scris sau pe ecrane, vor avea, dacă nu chiar modele de urmat, atunci măcar păreri de analizat şi de respectat. Pentru că acestea vor fi părerile şi opiniile unor individualităţi, şi nu ale unor cârcotaşi fără personalitate şi fără demnitate. Şi atunci se vor deschide larg porţile temniţei în care se urăşte un om pentru propria lui opinie.
Din felul cum a evoluat presa în România ultimilor zece ani, contestarea între colegii de breaslă cred că este aproape singura cotă de vârf atinsă de cei care sunt, într-un fel sau altul, purtători şi formatori de opinie. Care a fost marea realizare, în urma extremei atomizări a cunoscuţilor sau mai puţin cunoscuţilor jurnalişti, în această ultimă perioadă de timp? Veţi spune că s-au spus, în sfârşit, “marile adevăruri”, pe care, din considerente pe care nu le voi detalia aici, “generaţia expirată” nu a avut curajul sau interesul să le spună? S-au aşezat, cumva, în presă “apele”? Au însemnat ceva aşa-zisele organizaţii ale jurnaliştilor, în vederea vreunei ierarhizări după criterii culturale, valorice sau de talent? Personal, nu cred că s-a întâmplat nimic din toate acestea.
În schimb, “generaţiile aşteptate”, atât în politică, precum şi în alte domenii, nu au fost decât destul de neatente (ca să folosesc un eufemism!), încât să nu observe că interesaţii zilei i-au făcut prizonierii propriilor interese. Şi nu oricum! Au reuşit, ca într-un plan diabolic, să trezească în sufletele unor astfel de tineri, dar şi în cele ale unora mai în vârstă, care nu aveau voie, dacă punem la socoteală talentul şi greutatea cuvântului lor, nimic altceva decât cel mai perfid şi mizerabil sentiment de ură pentru aproapele său, pentru colegul său, pentru cel cu care are de împărtăşit, în linii mari, aceeaşi soartă. O soartă care poate fi sensibil mai bună sau mai rea; iar dacă este aşa, asta se datorează mai ales conjuncturii, şi nu elementelor de esenţă. Aşa de jos au ajuns nu puţini oameni care dacă ar fi avut măcar bunul simţ al respectului faţă de oamenii breslei ar fi putut să se transforme, odată cu ceilalţi, în factori de presiune asupra condiţiilor vitrege, mai ales umane, care se împotrivesc, voit sau nu, relansării României.
Au ales, în schimb, să rămână captivi în temniţa urii. Au ajuns, oameni despre care ai fi putut jura că nu e posibil, să se simtă bine urând, să caute cu osârdie noi persoane pe care să le urască. Au făcut din a urî şi a contesta o meserie, pe care am considerat-o pierdută şi greţoasă, fiindcă aminteşte mai ales de anii stalinizării. N-a fost să fie aşa... Privesc acum cu mare tristeţe atacurile cel puţin absurde asupra acelor jurnalişti, un grup select, cu adevărat reprezentativ pentru ceea ce înseamnă presa română astăzi, care au “îndrăznit” să meargă într-o călătorie de documentare, la invitaţia RMGC - Roşia Montană Gold Corporation. Cu câtă ură este tratat acest gest de un firesc peremptoriu, de a merge să vezi totul despre un obiectiv aflat într-o controversă publică, fără ca măcar să ţi se ceară să scrii un rând despre asta, cu câtă părtinire şi răutate gratuită se aruncă cu piatra, este ceva de neimaginat. Aş fi înţeles o astfel de acţiune, dacă această “excursie” ar fi însemnat un “captatio benevolentiae”, după care să urmeze texte laudative la adresa întreprinderii.
Un alt aspect ar fi că aceşti “campioni ai corectitudinii”, au fost, în istoria uneori lungă a propriei existenţe în cadrul acestei meserii, la rândul lor, subiectul multor răutăţi gratuite, ceea ce ar fi trebuit, în opinia mea, să-i facă cel puţin ceva mai circumspecţi. Dar să zicem că toate astea nu contează şi că la un moment dat, ca om şi ca jurnalist, trebuie să optezi. Aşa a fost cu alegerile prezidenţiale, aşa se întâmplă în viaţa politică, aşa se întâmplă ori de câte ori există o temă pe piaţa publică. Jurnaliştii sunt şi ei oameni, care nu numai că optează, dar au şi datoria să opteze, aşa cum o fac pentru deciziile personale, de viaţă. Cei care se ascund, fără ruşine, după dogma conform căreia “jurnalistul trebuie doar să informeze” aleg, de fapt, să mintă spunând că au ales să nu aibă opinie.
Ceea ce e doar o (altă) minciună. Întotdeauna eşti de o parte sau alta a unei bariere; iar dacă nu recunoşti, numindu-te “imparţial”, asta nu înseamnă că cei care au destulă experienţă şi inteligenţă te vor crede vreodată. Aşa se întâmplă, până la urmă, şi cu “cestiunea” Roşia Montană. Sunt două tabere, ambele ştiute, ambele cu interese. RMGC - Roşia Montană Gold Corporation vrea să facă o afacere profitabilă, iar ca lucrurile să fie clare alocă un buget ca oamenii, jurnaliştii să vadă o astfel de exploatare, cu ochii lor, nu din poveşti. Ceilalţi, coagulaţi în spatele unui celebru finanţist american de origine maghiară, încearcă să-i împiedice. Pe de altă parte, un actant despre care contestatarii proiectului nu vorbesc - trăitorii din zonă, pe lângă Statul Român, care în continuare nu are soluţie pentru ei - par scoşi din orice ecuaţie a discuţiei publice. La fel ca şi contextul în care vorbim despre o investiţie în zonă, context care poate fi descris printr-o gravă criză şi o şi mai gravă sărăcie.
A ţării şi a zonei despre care vorbim. Iar până la urmă, nu poţi condamna pe nimeni pentru că susţine sau nu o idee. Poţi fi sau nu de acord, poţi să nu înţelegi de ce un individ sau altul a exprimat propria opinie, dar nu poti să-l batjocoreşti, să-l umileşti sau să-l urăşti pentru că a ales să gândească altfel decât tine! Astfel că nu pot să înţeleg ura viscerală între membrii aceleiaşi bresle, ura cu care unii îi incriminează pe alţii absolut aiurea. Şi asta, exact atunci când atacurile politicienilor asupra presei sunt din ce în ce mai nemiloase, exact în momentele în care, poate, ar trebui ca această breaslă, atât de expusă şi vulnerabilă ar trebui să fie cu atât mai solidară şi mai “adunată”... Cred că această perioadă, a urii viscerale, se va topi încet, încet... Se va topi sub presiunea acelor indivizi, jurnalişti sau nu, cu un grad ridicat de cultură şi posesori de curaj în a-şi clama propriile opinii, indiferent dacă vor atrage aprobarea sau dezaprobarea cârcotaşilor.
Când majoritatea celor ce s-au obişnuit să opinieze sau să fie “imparţiali” (ca dom’ Mitică!) cu voce tare vor scăpa de populism, când nu vor mai acţiona doar pentru a atrage aclamaţiile şi aprobarea “turmei” şi vor crede mai mult în ceea ce înseamnă propriul destin şi propria alegere, atunci oamenii nu se vor mai urî între ei, iar cei care îi urmăresc, în scris sau pe ecrane, vor avea, dacă nu chiar modele de urmat, atunci măcar păreri de analizat şi de respectat. Pentru că acestea vor fi părerile şi opiniile unor individualităţi, şi nu ale unor cârcotaşi fără personalitate şi fără demnitate. Şi atunci se vor deschide larg porţile temniţei în care se urăşte un om pentru propria lui opinie.
DISTRIBUIE
Comenteaza
