Insuportabila uşurătate a sufletelor pustii

Acum două zile, noaptea, o ştire a apărut parcă anume ca să ne arate, unora dintre noi, cât de neputincioşi suntem, de fapt. Nu neapărat în faţa politicii, în faţa soartei, a vieţii, ci, pur şi simplu, în faţa propriilor sentimente.

În jurul orei 23:00, poliţia a fost sesizată că un bărbat o lovea bestial pe prietena sa, în văzul lumii, în mijlocul străzii, chiar în faţa jandarmeriei. Un tânăr fiu de potentat local, aflat la volan sub influenţa băuturii, s-a dat jos şi, din motive pe care numai ei le ştiu, a început s-o lovească pe fata aceea de 24 de ani, iubita sa. Dar poate nu ăsta este esenţialul, deşi atunci când loveşti pe cineva, înseamnă că nu mai ai idei, iar, când bărbat fiind, loveşti o femeie, înseamnă că nu meriţi să fii numit om. Îmi părea, la prima vedere, inexplicabil, la fel cum părea, pentru mulţi/multe dintre cei/cele cu care am vorbit, faptul că odată ajunsă poliţia la “locul faptei”, fata n-a dorit să depună plângere împotriva agresorului, ba era dispusă să mărturisească mincinos (fapt pedepsit de lege!) că ea a fost cea care a condus maşina, salvându-l pe băiat şi de la sancţiunea care i s-ar fi aplicat pentru conducere în stare de ebrietate.

Mi-am spus, asemenea majorităţii cu care am discutat, că fata şi-a meritat, de fapt, soarta. Că a meritat să fie bătută câtă vreme putea să iubească (într-atât!) un astfel de individ, o brută în stare s-o lovească şi s-o jignească în asemenea măsură. Apoi, după-amiază, am descoperit un poem al lui Octavian Paler numit “Pasul absent”: “Doar un pas ne desparte. Nu ştiu dacă pasul absent/e al meu/sau al tău./Tu stai pe un mal al lui/eu pe altul/şi între noi curge/noaptea./Ca să ajungem atât de aproape/ca să rămânem atât de departe/doar un pas ne desparte/şi între noi curge noaptea continuu/prin pasul absent.”. După această lectură mi s-a luat, parcă, un văl de pe ochi. De partea cealaltă a judecăţii clasice se afla alta, ne “conformă” şi neconformistă, la care, am constatat, ne ferim să facem apel. Putem gândi că dragostea acelei fete pentru băiatul care s-a purtat mai rău ca un animal e, în fapt, mai puternică decât ne putem imagina. Nu ne e la îndemână această variantă, fiindcă noi înşine nu mai suntem în stare de sentimente puternice; am învăţat să nu ne mai pese de ceea ce rămâne în urma hotărârilor care nu ne privesc doar pe noi. Nu mai putem respecta şi hrăni sentimente mari; nu mai putem asuma hotărâri care să le respecte. E mai simplu să ne întoarcem cu spatele, să râdem, să nu ne pese. “Timpul le va rezolva pe toate!”, obişnuim să spunem, de parcă rezolvarea o poate aduce trecerea zilelor şi a anilor, nu noi înşine...

Îmi place să cred că fata aceea şi-a învins orice aversiune, că femeia din ea a înfrânt mitocănia băiatului de bani gata, îmi place să cred că dragostea ei a biruit până şi ruşinea şi degradarea la care a fost supusă. Că şi-a asumat cu toată durerea loviturile acelui sub-om, doar fiindcă îl iubea. Un sacrificiu de care nu cred că sunt mulţi oameni în stare. Şi, cu siguranţă, Romeo şi Julieta nu numai că sunt un model al existenţei unui sentiment unic, ci chiar stârnesc râsul... Probabil că soluţia, în cazul lor, era să-şi asculte părinţii şi să-şi vadă de treabă. Cât de fericite ar fi fost, nu, familiile Montague şi Capulet? Cred că sunt demodat, dar mărturisesc că prefer să nu intru în această modernitate în care poţi să striveşti sufletul oricui, aşteptând ca timpul să rezolve lucrurile. Prefer să nu-mi imaginez cum arată “o relaţie deschisă”, în care mulţi dintre tinerii de azi se laudă că trăiesc, şi sper din toată inima să nu ajung vreodată în situaţia în care să nu vreau să-mi apăr, prin orice modalitate, propriile sentimente.

Cred că întotdeauna tu eşti cel care trebuie să faci pasul acela peste noapte despre care vorbea Paler, altfel sufletul tău va deveni şi rămâne pustiu. Fata bătută în plină stradă de mizeria aceea umană nu ne-a dat, oare, un exemplu extrem de dragoste necondiţionată? Mă gândesc şi mă întreb dacă mai sunt între noi oameni care mai cred că iubirea este o limitare în care eu-urile sunt atât de apropiate, încât se contopesc într-unul singur. Mai crede cineva că marile iubiri sfârşesc în mormânt? Mai vrea să ştie cineva că “iubirea e un bun de mare preţ şi că tânjim după iubire, dar cât de mult ea ne umileşte în acelaşi timp! Ea apasă greu pe conştiinţa noastră, asemănătoare ruşinii de a fi comis crima cea mai sângeroasă”. Nici nu mai poţi cere cuiva să-i pese de zilele de speranţă, de cele în care ai suferit atât pentru a exprima cel mai pur sentiment. Fiindcă sentimentul nu mai înseamnă nimic. Într-o lume în care fericirile se împart în cei care trebuie să fie fericiţi şi “ceilalţi”, care au datoria să se sacrifice pentru fericirea iluzorie a primilor, cuvintele, poezia, amintirile, fotografiile nu mai înseamnă nimic, fiindcă într-o lume a uşurătăţii generale, a “insuportabilei uşurătăţi a fiinţei”, orice dezastru e posibil.

Poate mai mult decât oricând, uşurătatea stă întinsă ca o perdea subţire în faţa mai tuturor sentimentelor noastre, aşa spunea Alain, mai puţin în faţa patimilor noastre. Uşurătatea, adăuga el, “nu e convulsivă ca râsul. E sprintenă şi stă în vârful picioarelor. Nu dă de veste. Nu-şi aduce aminte. E uitarea însăşi şi naşterea din nou”. Iar uitarea şi naşterea din nou sunt posibile pentru orice suflet pustiu. De aceea pot să respect durerea fetei bătute în stradă. Ea nu s-a întors cu spatele, nu şi-a părăsit iubitul, chiar când acesta a umilit-o... Nu a decis să meargă pe “mâna” timpului care să-i dea un “nou început”... O înţeleg şi îi dau dreptate tinerei fete, fiindcă sufletul ei, deşi rănit de moarte, sigur nu e pustiu. Şi, aşa cum cândva a spus Flaubert, referindu-se la madame Bovary, celebrul său personaj, pot să spun şi eu: o admir, fiindcă acea fată bătută în stradă sunt eu!