Intalnire, intalniri...

Intalnire, intalniri...
Traim in vremea comunicarii, a intalnirilor. Peste tot, oameni vorbind, stand, petrecand minute, ore, impreuna.

Milioane de oameni se intalnesc cu alte milioane de oameni zilnic. la masa, la bar, la cafenele, si in cele mai surprinzatoare locuri. Se dau, se accepta si chiar "se aranjeaza" intalniri... Cate din acestea sunt banale, comune, cate sunt pierdere de vreme, si cate sunt esentiale, valoroase prin chiar el, "celalalt", participantul "ales", cel care le face posibile? "Am o intalnire!" - spunem si plecam intr un loc in care, poate, n am mai fost; intalnim, poate, un om pe care nu l am mai vazut. Sau ne reintalnim, cu un om pe care l am mai italnit, candva, cand n am stiut sa i vorbim. Si intr un caz si in celalalt, o emotie inexplicabila ne strange inima. O intalnire. O simpla intalnire, spunem, si poate ca avem dreptate. Cate intalniri am avut deja, cate o sa mai avem, oare, dupa aceasta, la care ne grabim sa nu intarziem? Nu e politicos sa ajungem mai tarziu, desi, punctualitatea nu mai reprezinta azi mare lucru...

Dar cum deosebim oamenii din propria noastra viata? Pe unii ii preluam din imediata noastra apropiere, din locurile in care suntem pusi sa traim. Pe altii ii cunoastem intamplator, pe altii ii vedem, ne sunt semnalati... In fond, daca e sa tratam superficial oamenii, asa cum de obicei ne tratam si pe noi insine, cum am putea sti ce anume se ascunde in spatele unei fotografii, a unui chip care ne atrage atentia? E, desigur, mai mult decat ne poate spune un "cv", acest monstruos si fals mod de a spune cine esti. Un anost si sec pomelnic de diplome, participari la congrese, acte goale, acumulate, insiruite pe o hartie.

Viata noastra este, in marea ei majoritate, daca nu suntem nesimtiti, cumplita. Facem alegeri, traim momente incredibile, desi ne comportam "social", zambim, tocmai ca sa facem ca acest tumult sa nu se vada. Dar, in fapt, nu facem nimic mai important decat sa ne cautam refugii. Insa putini sunt cei care au unde sa se refugieze. Celalalt, ceilalti, luati la gramada sunt, pentru cei mai multi, refugiul perfect; poate si de aceea, istoria noastra personala e plina de intalniri.....
Intalnirea e, cumva intrarea in viata altuia. Si cred ca asta este cel mai impresionant. Teoriile, ideile, fie ele si mari, nu se compara cu norocul de a ti fi dat, in viata ta, sa poti intalni, in sensul cel mai frumos si profund, viata altcuiva. Caci in aceasta situatie incerci, nu sa concluzionezi, cum se spune, gandind despre gandirea celuilalt, ci incerci sa intelegi un anume sentiment care iti este dat fara sa l ceri, pregnant si incredibil; sa intelegi acel "ceva" asupra caruia se "intampla" sa se aplice aceasta gandire. Incerci, chiar daca uneori nu ai la indemana decat o fotografie sau o amintire, sa explici acele lucruri inefabile, cum ar fi candoarea, emotia, atractia, siguranta in mijlocul unui imprevizibil dat apriori... Ca si cum ai fi un pictor, care aseaza strat dupa strat, gand dupa gand, pe o imagine data, pe fotografie transpusa de pe retina direct pe un sevalet: culoarea depusa strat dupa strat, cu medium uri si vernis uri, creaza densitatea si stralucirea pe care le simte si in care... crede!

Intalnirea e acel moment in care nu ai idei si daca esti suficient de inteligent, nici nu le formulezi, pentru ca riscul ca aceste idei sa devia biete clisee e imens. Si atunci, faci "ce ti trece prin cap"... Rostul ascuns si valoros in a nu pierde o intalnire este, cred, ca dincolo de ceea ce poti simti si de ceea ce iti trece prin cap, sa ai ce comunica, sa reusesti sa exprimi ceea ce ai acumulat pana atunci in raport cu cel intalnit; din fotografii, din scotocirea memoriei, din magma unui afect, din presentiment, din coagularea gandurilor...

Ajungi mai departe, cu cat te ai hotarat sa dai, sa cheltuiesti mai mult, mai intens.
Vietile noatre sunt, un fel de materie prima, ca oricare alta. Personal, nu cred ca am nici o obligatie fata da aceasta viata. Insa cred ca obligatia e mai cu seama, a nu rata oameni, a nu trece peste momentele cand o intalnire, un alt om, poate deveni un univers. Fiindca ceea ce stiu sigur, e ca aceste "intalniri" esentiale sunt, intr o viata de om, extrem de rare. pentru unii sunt chiar interzise, nu exista, pur si simplu. Poate veti tresari citind aceste cuvinte. Si eu tresar, mai ales ca majoritatea gesturilor unei vieti, asa cum este si a mea, sunt preconcepute.

Exista oameni pe care ii purtam in noi, ani intregi, fara sa stim, fara sa constientizam ca sunt undeva, acolo, asteptand cuminti sa ne intalneasca aievea.. Pe multi nu i am vazut, poate niciodata, sau, cel mult, doar in ipostaze fulgurante: fotografii, amintiri de cateva secunde. Ce anume din noi, din existenta noastra pana in acel moent ne face sa stim ca in legatura cu un astfel de om ni se intampla sau ni se va putea intampla ceva? Cum ne raportam la aceasta intalnire? Unii spun ca e vorba de intuitie, intelegand prin aceasta intuitia sentimentelor. Ori marea majoritate a emotiilor sunt de mai multe feluri si intensitati. Dar sta in putinta oamenilor exceptionali, doar a acestora, cred, sa nu si abandoneze "naivitatea" naturala, si sa mearga in directia respectarii propriilor emotii si intuitii. Cel care isi va abandona aceasta stare va deveni unul din milioanele de oameni obisnuiti (draguti, frumosi, inteligenti, realizati, buni, etc.). Isi va lua asupra sa "povara" de a si conduce viata dupa logica seaca si comuna a trecerii vietii pe pamant, aceea de a "reusi in viata". Isi va hotari actele vietii in mod constient si mai degraba (se) va pierde, decat (se) va castiga. Dar care sunt oamenii exceptionali? Cum ii simtim? Si aici, cred ca intuitia are rolul ei, mai important si mai adevarat decat "regula celor 10.000 de ore" de exercitiu, pentru a deveni "exceptional", asa cum spun definitiile "marilor" profesori de la universitatile de peste Ocean, care scriu carti din alte carti, scrise, si ele, din alte carti, in care "explica", citand experimente sau compiland destine aranjate intr un anume fel, absolut orisice.

Dumnezeu nu este al tuturora, cat e al fiecaruia, iar "ultima moda", ultimul strigat in materie de psihologie scrisa in carti cu mare succes la studenti, nu e acelasi lucru cu noutatea. De obicei, noutatea cere un recul, o zona de "intarziere", pentru a putea fi validata de timp. Dar nu e de succes si nu e deloc "academic" sa spui si sa recunosti ca gandurile si intuitiile actioneaza nu neaparat prin ceea ce spun, cat in functie de clipa in care le simtim cutremurandu ne fiinta... Un gand ivit in aglomeratia tuturor celorlalte, un chip uman, o atitudine,vocea si zgomotul pasilor cuiva, fragmente de realitate perceputa in intreaga fiinta au ne determina esential, mai ales cand ne surprinde in singuratate, exact atunci cand nu avem intentia de a gandi... Putem sa i spunem acestei asteptari (cateodata nesesizate!) a "intalnirii aceleia", fara sa ne inselam, ca este, fara dubiu, un anume gen de fericire. O forma elegiaca si dulce; asteptarea si intuirea a ceea ce inseamna o intalnire, o confruntare cu nemaiauzitul, cu ceea ce n a existat pana atunci.

O intuire launtrica, aproape un sentiment, eterna restauratie a fericirii. Un pas, cu alte cuvinte, pentru cunoasterea memoriei involuntare: privind un chip, cativa dintre noi, - oameni exceptionali -, au senzatia unor imagini care nu vin doar nechemate, ci, mai degraba e vorba despre imagini pe care nu le am vazut niciodata inainte sa ni le amintim, exact ca in vis. Privim un chip si inchidem ochii: deodata ne vedem pe noi insine, stand in fata noastra, asa cum vom fi stat, probabil odata, intr un trecut originar, dar niciodata sub proprii nostri ochi. Ceeace vedem, in asteptarea unei intalniri (care poate dura un minut, o ora, un an, zece sau o viata!) este chiar un caleidoscop format din cele mai importante sentimente, intuitii, imagini developate in camera obscura a clipei traite, a clipei visate, fragment cu fragment. Viata noastra adevarata.

 

Comenteaza