Între Ceauşescu şi Laurie Anderson

Mărturisesc că n-am fost extrem de surprins când un sondaj de opinie recent dat publicităţii a arătat că mai bine de 40% dintre români l-ar vota ca preşedinte pe Nicolae Ceauşescu, dacă acest lucru ar fi posibil.

Dacă pe unii i-a surprins acest lucru sau dacă pe alţii această opţiune i-a revoltat, pe mine, acest fel de raportare la memorie, - căci ce este, de fapt, această opţiune?-, m-a făcut să mă întreb dacă acest popor mai are vreun fel de raportare normală sau aproape de limitele normalităţii în ceea ce priveşte propria stare de bine sau rău. Şi în ce fel românii în majoritatea lor îşi înţeleg propria fericire. Condiţia umană n-o exclude pe cea istorică, ci o presupune. Iar atunci când Fatalitatea ia chipul istoriei, aşa cum s-a întâmplat cu poporul român, asta duce înspre aceea că acest popor este condamnat să nu mai ştie înspre ce se îndreaptă.

Tocmai de aceea, acest sondaj nu face altceva decât să arate clar ca lumina zilei că românii zilei de ieri, adunaţi cu românii zilei de azi, suma pe care o putem numi “românii zilelor noastre”, nu au reuşit să înţeleagă că în lumea fără Dumnezeu, de la Gh. Gh. Dej la Ceauşescu, în care am trăit aproape cincizeci de ani, nu există nici o şansă de a se salva. Nici acum, la douăzeci de ani după căderea dictatorului, românii n-au înţeles decât la suprafaţă maxima lui Marlaux, cea care spune că secolul acesta va fi religios sau nu va fi deloc.

Trăitul la suprafaţa vieţii pe care îl practică românul chiar şi în relaţia cu Dumnezeu, relaţia derizorie cu Divinitatea duc spre felul în care acest popor îşi vede propria fericire. Felul în care miile de nenorociţi se calcă în picioare ca să sărute moaşte poate fi catalogat mai degrabă ca o acţiune de imagine, aşa cum sunt o seamă de acte esenţiale pe care le simte, le judecă şi le înfăptuieşte românul mileniului lui Malraux.

Poate că pentru mulţi dintre cetăţenii României întoarcerea la un regim dirijist în care “să li se dea” ce este de dat este maximum de împlinire a propriilor aspiraţii. Poate că a şti tot poporul sărac, stând “la cartelă”, este mult mai comod decât să vezi cum unii o duc mai bine, iar alţii rămân la sapă de lemn. Competiţia nu e ceea ce îşi doreşte românul, asta este clar. Dar poate că ne-ar fi mai simplu să judecăm acest sondaj privind prin prisma elitelor, a artiştilor, a scriitorilor, într-un cuvânt, să judecăm privind nivelul lumii “sensibile”, cea care prin definiţie este vizionară, conduce conştiinţele şi duce statele înainte. Păstrarea după căderea comunismului a felului clientelar, organizat în găşti, a “organizării” elitelor culturale, scriitoriceşti, artistice, model după care se stabileau în timpul lui Ceauşescu, cu acordul Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste valorile şi influenţa, funcţionează perfect şi acum.

Stă mărturie pentru acum şi pentru viitor afacerea trimiterii la expoziţii internaţionale a “operelor” - blasfemii cu un aer nesimţit - sexual ale unor pictori necunoscuţi, dar care făceau parte din gaşca intelectualilor care s-au adăpostit docil şi mizerabil sub poala unei puteri aculturale prin definiţie. Scriitorii şi artiştii adevăraţi, valoroşi nu au loc la burse, nu sunt fericiţii aleşi pentru a li se face publicitate. Ca atare, producţia culturală şi artistică este, după cum se poate vedea, extrem de sterilă, vulgară şi chiar inundă, fie că ne referim la pictură, sculptură, literatură sau muzică. Arta fotografică e singura care a scăpat de necesitatea “noilor precupeţi”, cei care au schimbat doar obiectul linsului, trecând fără probleme de la un dos la altul, doar pentru că ei o pot prezenta în nume propriu pe internet, în orice expoziţie virtuală din lume.

Or, dacă intelectualii şi oamenii de cultură au ales să continue ca pe vremea dictaturii lui Ceauşescu, monopolizând această Lume, alături de resursele şi avantajele ei, deloc de neglijat, atunci cum putem condamna un popor care vrea să se întoarcă la primitivismul şi viaţa supravegheată din timpul dictatorului?
Ascultam zilele trecute ultimul album al Lauriei Anderson, lucrat împreună cu soţul ei, Lou Reed, două imense personalităţi ale muzicii, aşa cum altă dată, în timpul lui Ceauşescu, ascultam altă pereche celebră, Toshiko Akeoshi şi Lew Tabakin. Şi în primul şi în al doilea caz e vorba despre o altă înţelegere a libertăţii. Fiindcă îmi amintesc ca şi acum, şi înainte de ‘89 erau destui oameni care ascultau această muzică. Cu siguranţă că aceia n-au să aleagă niciodată dictatura. Nici pe aceea de dinainte de decembrie acum douăzeci de ani, nici pe cea pe care o proslăvesc azi “boierii minţii”.

A rămas însă o întrebare al cărei răspuns nu îl am. Aceea care se referă la ce anume înţeleg azi noile generaţii prin fericire şi care este mecanismul prin care mulţi din aceşti oameni cred că dictatorul Ceauşescu ar fi cel mai bun spre a fi votat ca preşedinte al României în anul de graţie 2010. Fiindcă ai putea fi tentat să crezi că oamenii, în general, ar putea cădea de acord asupra unor chestii de esenţă. Nu asupra calităţii manelelor sau a trupei “Paraziţii”, în contrapondere cu cea a Lauriei Anderson în combinaţie cu Lou Reed, ci asupra a ce înseamnă să fii fericit. Numai că iată, după 250.000 de ani de existenţă, după 2.500 de ani de filosofie şi mulţi ani de internet, ni se pare firesc să fi ajuns la un consens. România a ales, şi la acest capitol să fie pe altă Lume. Versurile şi muzica cuplului despre care vorbeam mai sus pare să nu mai însemne nimic pentru cel puţin 40% dintre noi.

Între: “It takes a long time for a mouse to realize he’s on a trap/
But once he does something inside him never stops trembling./
Afraid to breathe, afraid to rise/
We run and run in this transitory life./
Tipped of balance we fall like light/
We land on water and the water turns to ice/”
(Transitory life).
şi textele lui Florin Salam, 40% din noi le alegem pe ultimele. În loc de operele lui Pallady, Ciucurencu sau Tonitza, am ales să trimitem (prin reprezentanţii noului Consiliu al Culturii Socialiste) în America la expoziţii, ca fiind reprezentative, tablourile unor tineri mâzgălitori, înfăţişând Cristi cu falusuri imense şi ponei cu zvastică. În locul creaţiilor unor maeştri ai teatrului, precum Liviu Ciulei sau Andrei Şerban, lumea cade în extaz la apariţia pe scena a unor tineri dezbrăcaţi care urlă şi urlă într-o veselie - în cadrul unor aşa-zise experimente sau “proiecte” teatrale, considerate, pe cine ştie ce criterii, drept extraordinare.

După cum se vede, Laurie Anderson ştie mai multe decât noi despre fericirea şi nefericirea tranziţiei, a unei existenţe tulburi, dar mai ştie şi să împartă apele sufletului. Şi, mai mult, ca orice artist adevărat care îşi îndreaptă demersul şi năzuinţa spre oamenii nefericiţi. Iar arta ei e incontestabilă fiindcă a înţeles că sensul acestei lumi triste este dinspre întuneric spre lumină. Se pot da mii de exemple de artişti, de oameni simpli sau de popoare întregi în acest sens. Cei care au discernământul necesar ştiu cum să aleagă ceea ce văd, ceea ce ascultă şi ceea ce votează. Chiar când îşi imaginează în van că o bucăţică de fericire ar fi normal să li se cuvină şi lor. Chiar şi atunci când lucrurile se aşază parcă înadins şi nedrept împotriva evidenţelor şi împotriva propriei fericiri. A te întoarce înapoi la Ceauşescu, ca opţiune strict politică, sau a constata că imaginea unora dintre noi despre fericire nu s-a schimbat în aceşti 20 de ani aproape deloc? Ce i se potriveşte mai bine acestui popor? Unul din răspunsuri e tot în textul Lauriei Anderson:

“Can’t belive I have such a wonderful life/
Can’t belive I have such a beautiful body/
Can’t belive I have such a power and fear and strife/
I was thinking of you. And I was thinking for you./
And I was thinking of you./
And than I wasn’t thinking of you anymore./”
(Thinking of you)

Vă recomand din toată inima să ascultaţi discul acestei sensibile şi triste doamne a muzicii, intitulat “Homeland”. Dacă o să descifraţi mesajul textului şi al muzicii, veţi înţelege de ce unii dintre noi nu ni-l dorim din nou pe Ceauşescu...