“Nu cred că sunt mai flexibili, mai harnici şi mai cinstiţi decât angajaţii şi angajatele care au făcut până acum ca firmei Nokia să-i meargă foarte, foarte bine”, declara în urmă cu câteva zile Jürgen Rüttgers, premierul landului Nordrhein-Westfalen.
Le-a ridicat mingea la fileu celor care căutau vinovaţii pentru închiderea fabricii din Bochum. A arătat cu degetul înspre România şi, mai ales, înspre muncitorii români. Sunt convins, însă, că nu s-a gândit o secundă despre cine vorbeşte, cine sunt acei oameni pe care îi crede leneşi şi necinstiţi.
Ziariştii din Germania, care au invadat Jucu, s-au axat şi ei în principal pe a căuta vinovaţi. I-au tras de limbă pe oficialii clujeni, în speranţa că aceştia vor scăpa “porumbelul” şi vor dezvălui amănunte din contractul cu Nokia. Nu s-a întâmplat aşa, astfel că presa germană a insistat pe un alt aspect: pe oamenii din Jucu.
Cine sunt ei? Cu ce se ocupă? întrebări care şi-au găsit răspunsuri vagi în relatări. O astfel de relatare, realizată de trimisul revistei “Der Spiegel”, am urmărit duminică noaptea, târziu, pe postul RTL. Am rămas de-a dreptul şocat. Reportajul prezenta, în oglindă, viaţa unui muncitor care va fi concediat de Nokia la Bochum şi viaţa ţăranilor din Jucu. Neamţul plângea de mama focului, că nu mai ştie ce să facă, că va muri de foame în scurt timp.
La birtul din Jucu, trei bărbaţi îşi împărtăşeau ultimele bârfe despre Nokia. în Bochum, bărbatul, încă angajat la Nokia, şi-a scos familia la restaurant. Jucanii s-au dus liniştiţi spre casă. Ultima dată când au fost la restaurant a fost, probabil, în urmă cu ani buni. Concluzia - uşor de dedus din reportaj - e că printre vinovaţii dezastrului de la Bochum sunt şi oamenii din Jucu. Românii. Nimic mai fals!
Şi, ca să se convingă nemţii că am dreptate, am să reiterez invitaţia făcută de primarul din Jucu, Dorel Pojar, muncitorilor de la Bochum: să vină la Jucu, să muncească în continuare pentru Nokia. Sunt convins că nu o vor face niciodată. Nici nu ar ieşi din casă pentru banii pe care Nokia îi va plăti românilor.
Bani care în Germania nu reprezintă mare lucru. La Jucu, însă, ei oferă posibilităţi de a plăti rate la bănci, de a trimite copiii la şcoală şi de a spera cel puţin la un trai decent. Unde e vina românilor? Sau - fără ştirea mea - din vreme ce în Germania unii şi-au pierdut speranţele, în toată Europa e interzis a spera?
